Moşule, uşor cu bătrâneţea pe scări!

Dostoievski naște în mine niște sentimente nebănuite. În ”Oameni sărmani”, cartea pe care o citesc acum, o anume Varvara Alexeevna corespondează cu Makar Alexeevici, un bătrân care locuiește peste drum de dumneaei și care, totuși, nu poate comunica decât prin răvaşe. Până în punctul în care mă aflu, nu-mi dau seama care e natura relației dintre ei doi, însă cert e că, deși sunt săraci, Makar își cheltuiește mai toți banii pe nevoile Varvarei. Fata, căci are o vârstă fragedă, se opune generozității bătrânului, care își sărăcește existența și mai mult. Şi să vă citez: ”Makar Alexeevici, ai să ajungi la sapă de lemn în felul ăsta! Ce, e glumă cât ai cheltuit cu mine? Doamne, ce risipitor ești! Și nici n-aveam nevoie! Toate astea-s de prisos! Știu, sunt încredințată că ții la mine și nu e nevoie să mi-o amintești prin daruri. Ș-apoi mi-e greu să le primesc, când știu cât te-au costat! Odată și pentru totdeauna, îți spun să te astâmperi. Ai înțeles? Te rog, te rog din tot sufletul!”. Şi cum credeți că reacționează el? Înţelege că e sâcâitor şi îşi vede de lungul nasului zbârcit? Neee! Dar ce, îi prost? Îi scrie fetei: ”Fetița mea dragă, ce atâta vorbă pentru patru cămășuțe pe care ți le-am trimis? Pentru mine, măicuță dragă, e o bucurie neînchipuit de mare să te mulțumesc! Asta-i plăcerea mea și te rog să mi-o lași. Nu mai deschide vorba și nu te mai împotrivi!”

Și o țin amândoi așa multe vreme, moment în care intervin sentimentele mele nebănuite. După pasele astea dintre Varvara și Makar, în care practic se invită unul pe altul să ia loc pe scaun, printre alte subiecte evident, răbdarea mea ia foc și mă iau la ceartă cu cartea: ” Bă, moșule, da’ ești culmea! Nu vezi, bre, că muierea nu vrea nimic? Ce dracu’? Deja mă disperă și pe mine! Dacă într-adevăr nu vrea și insistă cu asta, pricepe naibii că mai degrabă ar prefera să te dea cu capul de pereţi decât să-ţi vorbească frumos, că poate aşa te trezeşti! Parcă eşti la grădiniţă, când îi furi bentiţa şi, în ciuda plânsetelor ei, tu pândeşti la colţ, să ştii când să fugi iar. Smintitule!”

Da, și uite așa mă cert cu cartea în fiecare seară când, sătul să mă vadă cu clăbuci la gură, iubitul mă mângâie tandru pe păr, încercând astfel să înfigă un steag alb în suflețelul meu zbuciumat. Și după ce mă calmează şi-şi vede de treburi, apuc iar cartea de beregată şi încep: ” Bă, moșule, ****** mă-tii ****** etc.”

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
2 Răspunsuri
  1. xxlweblog says:

    Ce vremuri dom’le! In ziua de azi nu am auzit sa se mai refuze ceva. Poate camasutele nu erau de la Saab, Gaultier sau Givenchy :D

    Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.