Joc rolul unui om

Nicio călătorie nu mi-a oferit senzația că mă aflu în aceeași lume. Orice spațiu în care mă aflu e un alt univers, iar sentimentul că trec dintr-o lume într-alta e la fel de prezent în simțurile mele precum aerul care-mi intră în plămâni. Fiecare casă e un univers și fiecare om e o galaxie.

Și doar dacă trec pragul casei bunicii mele, timpul se schimbă. Amintirile, soba cu plită, pozele vechi din tabloul spânzurat de perete, acele înfipte-n perniță, ceasul gârbovit care tușește cu limba scoasă afară, mirosul de lână din șoșoni, perdeaua apretată, scaunul pe care și-au odihnit oasele câteva generații, toate mă înhață cu brațele lor hiperbolizate și mă trag în universul în care abia reușesc să-mi aduc aminte că exist și eu pe lângă toate aceste entități încremenite în destinul lor.

Dar când revin în casa mea, timpul își schimbă frecvențele și restul lumii ia forma unui văl fantasmagoric care se evaporă dincolo de exteriorul ființei mele.

Bucureștiul mi-a transformat casa într-un astfel de văl. Lumea pestriță, nervozitatea motoarelor, penajul magazinelor și restaurantelor m-au scos de sub tutela cosmosului meu, oferindu-mi himerele lor. Printre rafturile de la supermarket, dumicații din fast-food și semafoarele aglomerate, casa mea părea istorisirea unui străin de pe locul de lângă mine.

Trăiesc tot mai des senzația că joc un rol în visul cuiva. Umbra pală a irealității mă însotește peste tot. Am impresia că totul este posibil și că nimic din ceea ce se pierde nu contează. Mai că-mi vine să nu iau viața în serios și să continui să plutesc peste această vastă întindere de spații cărora nu le mai pot pipăi țesuturile.

Cred că, deocamdată, e de bine. Nu-mi lipsește capacitatea de înțelegere a vremurilor în care trăiesc, dar nu pot goni din mine sentimentul că totul este un ireal, un vis. Și toate frământările își pierd parcă din vlagă când simt că ceea ce trăiesc e posibil nici să nu existe de fapt.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
8 Răspunsuri
  1. vega says:

    “Fiecare casă e un univers și fiecare om e o galaxie.”
    la mine-i invers. oarecum diferit de subiectul tau.

    probabil un doctor ar zice ca esti un potential caz de suicid. cu deviatii …fantasmagorice.
    :)

    • reveica says:

      Chiar acum, în timp ce scriu aceste rânduri, stau cu o funie lângă mine și mă gândesc cu îngrijorare la lustră, pentru că nu pare rezistentă.

  2. Iulia Jianu says:

    offtopic : si cum devin toti doctori psihiatrii si psihologi peste noapte..
    a vai…

    on topic : cred ca toti avem sentimente de melancolie legate de casa bunicilor, de linistea si pacea de acolo, comparata cu agitatia oraselor mari in care traim. dar asta nu ne face sinucigasi…

  3. vega says:

    ha
    acu zi si mie unde ai vazut tu spanzurati de lustre?
    doar in filmele americane vechi si ieftine. alb- negru.
    hai sa-ti spun eu cum se face.
    se baga tocul in calimara si se incepe a scrie cam tot ce-ti trece prin minte.
    cand termini ce ai in capusorul ala frumos sa incepi sa te gandesti la cea mai sofisticata si originala
    metoda de suicid.
    dar doar cand vei termina.
    si-ti promit ca-ti fac eu plafon si agat o lustra solida si impletesc personal o sfoara.
    de restul( macar ceva lubrifiant) te ocupi tu. ai tot timpul

  4. reveica says:

    Nu pot să scriu cam tot ce-mi trece prin minte, pentru că apoi voi fi acuzată de faptul c-aș putea fi un potențial caz de suicid. :) )

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>