Iubirea față de cruzime

Știu că s-a scris mult despre subiectul ăsta și chiar am vrut să păstrez tăcerea, dar parcă simt totuși nevoia să defulez într-o părere. În fond, scrisul e o formă de terapie care trebuie exersată când și când.

Cruzimea

Este absolut revoltător în ce hal a manipulat presa oamenii cu problema maidanezilor. Și mai absurdă e setea de sânge canin care a pus stăpânire pe sufletele uscate. Unii oameni omoară cu atâta sânge rece bietele animale încît am impresia că, undeva în adâncul lor, abia așteptau ocazia să ucidă în voie, legal, să simtă plăcerea morții ivite din mâinile lor. Niciodată instinctul criminal n-a fost mai evident ca în aceste zile, când nevoia de crimă a țâșnit, ca o infecție, din inimile stricate ale unor indivizi fără Dumnezeu și fără rost în lume.

Compasiunea

Indiferent de ceea ce spun oamenii mari, compasiunea nu e o slăbiciune, ci o tărie de caracter. Să ai o inimă în corp înzestrată cu simțuri mai dezvoltate decât cele biologice e o dovadă de putere. Există o replică foarte bună în cartea ”Codul lui DaVinci” care spune cam așa: ”Noi, britanicii, judecăm buna creștere a unui om nu după felul în care se poartă cu prietenii, ci după compasiunea pe care o arată dușmanilor!”. În cazul nostru de față, ”compasiunea pe care o arată ființelor fragile”.

Trufia

Omul este convins de faptul că lui i se cuvinte totul, că la picioarele lui întreaga natură ar trebui să i se închine, în frunte cu Dumnezeu, care ar face bine să-i îndeplinească mai repede dorințele alea. Într-o lume în care toate speciile omoară doar pentru a se hrăni, deci pentru a supraviețui, omul omoară din plăcere, pentru propria distracție. Și foarte bine a spus-o Dostoievski în ”Frații Karamazov”: ”Am auzit spunându-se că omul e crud ”ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer și o insultă pentru bietele jivine; nicio fiară de pe fața pământului nu se poate compara în privința asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecțiunea. Un tigru se mulțumește să-și sfâșie și să-și înfulele prada, e tot ce știe el să facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să țintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie așa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă.”

Iubitorii de animale

Am auzit termenul ăsta folosindu-se abuziv în ultimele zile, și cu ghilimele, și fără. Fără îndoială că puțini îi pricep adevăratul înțeles. A fi iubitor de animale nu înseamnă a iubi pisicile și câinii, a le da de mâncare pe stradă, a le adopta sau a fi de partea lor când o nedreptate li se face. E drept, contează și acest aspect, dar nu asta este esența. A fi iubitor de animale înseamnă a iubi toate viețuitoarele pământului, fără discriminare, și a le acorda respectul cuvenit. Mai mult, iubirea față de celelalte specii înseamnă în mod implicit și iubirea față de întreaga natură. Să ai un câine în casă dar să simți dispreț și repulsie față de jigodia de pe stradă, plină de râie și bube, e o dovadă de ipocrizie și egoism. A fi iubitor de animale înseamnă să fii fascinat de minunea existenței lor, de modul în care reușesc să trăiască și să se adapteze mediului, fără ajutorul tehnologiei, de aceea ce sunt, de ceea ce pot, ceea ce învață și modul în care evoluează. A fi iubitor de animale înseamnă să simți libertate și bucurie în preajma lor, să înțelegi cât de multe sunt ele și cât de puțin ești tu. Viețuitoarele pământului te învață modestie și înțelepciune. Atașamentul de animale nu e frustrare, cum am auzit deseori, că nu poți avea proprii copii sau un partenet de viață, ci e dovada clară a superiorității unui spirit. Iubești celelalte ființe pentru că sufletul tău e bogat, și nu pentru că e pustiu.

Shakespeare

În Hamlet există o replică esențială pentru înțelegerea rostului pe lume a oamenilor: ” Ce-i omul.. Un om poate pescui cu viermele care s-a-nfruptat din rege și poate manca peștele care a mâncat viermele. Noi îngrășăm toate celelalte viețuitoare ca să ne îngrășăm pe noi ca să-i îngrășăm pe viermi. Regele gras și cerșetorul slab nu sunt decât douș feluri de mâncare, două talere la o singură masă. ” Așadar, înainte de-a considera că moartea unui câine nu contează, uită-te la tine și imaginează-ți că cineva, undeva, poate considera că moartea ta nu contează, și va acționa ca atare. Ești la fel de important pe lumea asta ca și un câine. Și la fel de fragil.

Vulpiță

Vulpiță a fost un maidanez, un vagabond. Era adult când l-am luat la mine acasă. Își făcea veacul pe lângă școala din sat, mâncând pâine și biscuiți de la copii. A mușcat și oameni. De frică, de apărare, de supărare. Când a început să vină pe la mine pe la poartă (eu îi dădea salam), era slab și speriat. Cum e în poza de mai jos.


Acum e gras, educat, falnic, stăpân peste ograda lui. Și e deștept, uimitor de inteligent. Vulpiță e iubirea mea, e terapia mea, e înțelepciunea mea. Așa arată acum.

Croitorul

L-am găsit prin iarbă anul trecut. A fost fascinație la prima vedere. Am aflat că se numește ”croitorul alpin” și că nu este de loc de prin părțile noastre. Nu știu cum a ajuns la mine în grădină. Cert e că l-am analizat îndelung în ziua respectivă, l-am privit cu admirație și curiozitate. Atâta frumusețe m-a îmbătat.

Concluzie =====> Wonderland

P.S.: Au mai scris pe subiect bine, cu mintea deschisă:
Goran
Emil
Cosmin

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.