Vineri 13, pisica neagră și ziua de luni intră într-un bar

Japonezul burghez se ridică cu greutate din pat, cu ochii atât de lipiți că nu știi dacă e de la somn sau sunt așa din naștere. Își face cafeaua pe bâjbâite și, înainte de-a o duce la gură, postează pe internet dezgustul pe care-l resimte față de ziua abia începută. E luni dimineața.
Drumul spre muncă, într-un autobuz vechi și ponosit, i se derulează prin fața ochilor precum un film vechi zgâriat, însoțit de sunete disonante. E teribil de plictisit, până la deprimare, iar o greutate necunoscută tocmai ce i s-a lăsat pe pleoape, împingându-i-le în jos, spre solul fertil al somnului. Își sprijină capul de geam și, după ce își umezește buzele uscate, se lasă furat de plăcerea oniricului. Însă nu apucă să se scoată din priză, căci zgomotul strident al frânelor și ușilor de autobuz îl întoarce la realitate și-l obligă să coboare. E stația lui. Două străzi mai încolo se ascunde groaznica zi de luni pe care japonezul nostru trebuie s-o parcugă 24 de ore, de la un capăt la altul, și în care trebuie să muncească, ca un sclav de corporație ce este, nicidecum să petreacă cu prietenii, înconjurați de pahare și sticle pline, așa cum și-ar dori să facă toată săptămâna. Munca nu e pentru el, nu-i înțelege rostul în viață, iar acest sentiment este împrăștiat peste tot în țara sa, unde japonezii trăiesc necruțătoarea dramă a obligației de-a merge la lucru. Ca fapt divers, cei mai mulți dintre ei sunt asistați sociali, muncesc destul de rar chiar și la negru, singura lor ocupație fiind agricultura, ca zilieri, când e vreme bună de prășit sau cules.

Dar să ne întoarcem la japonezul nostru, al cărui nume încă nu l-am aflat și nici nu cred c-o să reușim până la finalul textului. Așadar, la urechile acestuia a ajuns un zvon conform căruia ar exista un popor, aflat peste mări și țări depărtare, care nu numai că nu urăște visceral, direct din pruncie, munca și odioasa zi de luni, dar care, în mod uluitor, le iubește pe amândouă cu egal patos. Poporul ăsta poartă numele de România, iar locuitorii săi au ridicat la rang de sacralitate obligația de-a depune efort fizic și intelectual. Japonezul nostru e șocat, mai ales că a auzit că românii sunt obligați prin lege să-și ia măcar 5 zile de concediu pe an, din cauză că ei vor să muncească non-stop, ca niște turbați. Și sunt mereu atât de grăbiți și de dornici să meargă la lucru încât, dacă, spre exemplu, într-o zi cineva alege să se sinucidă aruncându-se în fața trenului, familiei victimei îi va fi percepută o taxă suplimentară pentru întârzierea trenului. Așadar, în timp ce în Japonia întreg anul calendaristic e plin de concedii și zile libere date de stat cu ocazia diferitelor sărbători religioase, în România, populația e obligată de lege să ia câte o pauză. Ce nație, ce oameni! Să vrei să muncești ca un prost și să fii fericit că e luni..

Dar ceea ce l-a neliniștit teribil pe japonezul nostru e faptul că românii, deși se epuizează prin muncă și pământul îi zgâlțâie aproape zilnic, trăiesc viață lungă, până dincolo de suta de ani. Adică el și ai lui, care fac tot posibilul să nu se streseze prea mult și să se ferească de bătături sau alte asemenea răni adânci, întrebând toată ziua dacă posmagii sunt moi, ajung să fie secerați de coasă pe la 60-70 de ani, cu boli de inimă, de cap și de ficat. Gândul că munca e sănătoasă și ajută vieții îndelungate l-a înspăimântat de-a dreptul, ridicându-i pe spinare sloiuri de fiori ascuțiți. Probabil că ăsta-i și motivul pentru care Dumnezeu, nemilos cum îl știm, a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea s-a odihnit. Dacă era băiat de treabă, conform părerii japonezului nostru, se odihnea șase zile, iar în a șaptea se făcea și el că tastează ceva la calculator și că duce două-trei hârtii până la secretariat. Păi, ce lecție să dea oamenilor cu o așa Geneză? Iar nebunii ăștia de români s-au luat după El, transformându-se în niște roboți cărora nu le pasă de ceea ce este drept și frumos în viață, anume grătare, băutură și femei (bărbați, după caz).

Între timp am aflat că pe japonezul nostru îl cheamă Gheorghe și că e posibil să locuiască în capitală, deși a fost zărit tot mai des peste tot în țară.

Mesajul unui creștin către frații lui

În urmă cu scurt timp, am primit un mesaj pe facebook de la un tânăr care, la fel ca noi toți, are o aprigă dorință care-i mănâncă unghiile la micul dejun, prânz și cină.

Salut, Oana!
Nu vreau să-ți răpesc mai mult de un minut cu mesajul ăsta.
Particip la un concurs unde pot câștiga o bicicletă pe care mi-o doresc tare mult. Mai am un singur pas de făcut – să strâng cele mai multe like-uri la această fotografie – [un link oarecare].
Dacă îți place poza, tare m-aș bucura să primesc un like din partea ta. Duminică, la sfârșitul perioadei de votare, dacă am cele mai multe like-uri, o să mă pot bucura de propria bicicletă. Îți rămân recunoscător pentru ajutor şi promit să mă revanşez într-un fel, într-o bună zi, doar să-mi spui în ce fel.
P.S M-ar ajuta enorm dacă i-ai ruga și pe prietenii tăi să mă ajute, dând un share la fotografia cu pricina. Dacă ai timp și bună dispoziție, chiar ai putea să-i abordezi pe prietenii tăi în particular și să le spui despre ce este vorba.
Mulțumesc mult de tot!

Deci ați priceput ce am de făcut, da? După o așa rugăminte, se impune o continuare a ceea ce inima lui ar mai fi vrut să adauge.

De asemenea, dacă părinții și bunicii tăi nu au încă un cont de facebook, ai putea să-i ajuți să-și facă câte unul și să-i rogi și pe ei să dea like. Apoi, după ce termini cu ei, n-ar fi rău să ieși prin împrejurimi și să bați la ușile vecinilor tăi pentru a-i întreba dacă au cont de facebook și, în caz de răspuns afirmativ, să le propui să-mi dea like la poză. Dacă nu au, tot așa, îi ajuți cu conturile și îi rogi și pe ei să apese butonul, pentru ca eu să câștig bicicleta pe care mi-o doresc foarte mult. Să nu uiți să le ceri acestora și adresele rudelor, pentru ca astfel să-i abordezi și pe ei în privat și să le propui ce ți-am explicat, cu mențiunea de-a intra și ei la rândul lor pe chaturile prietenilor lor pentru a-i ruga să-mi dea like la imagine.
O altă idee ar fi ca, după ce termini cu vecinii, să cutreieri tot cartierul. Preferabil ar fi să începi de dimineață, pentru a reuși să acoperi, până la sfârșitul zilei, toată zona în care locuiești. Teoretic, n-ar trebui să-ți ia mai mult de 5 minute de locuință, timp în care le vei explica cetățenilor ce au de făcut și care este linkul pe care pot intra să dea like. N-ar fi rău dacă ți-ai convinge prietenii și rudele să meargă cu tine și astfel să terminați tot orașul până duminică, zi în care voi avea posiblitatea să câștig bicicleta pe care mi-o doresc foarte mult.
Oana, sper că înțelegi cât de necesar este să te implici în tot acest efort de conștientizare a faptului că oamenii au dreptul să mă ajute cu un like. Trebuie să câștig! Ar fi chiar păcat ca altcineva să se bucure de bicicleta aia, iar eu să rămân cu picioarele umflate de la atâta mers pe jos.
Mulțumesc mult de tot și aștept un semn din partea ta să-mi spui dacă ai vreo idee de cum am putea să te duci si prin localitățile vecine pentru a informa oamenii cu ce au de făcut.

Pilotul şi ardelenii

- Puteau şi ei să caute pe telefon unde se află, au stat aşa şi au aşteptat ca momâile!
- Cine?
- Ăia care au supravieţuit. Aveau telefoane, puteau să intre pe google map şi să afle în ce prăpastie şi-au zdrobit oasele!

Între timp, victimele se zbăteau între groapă şi patul de spital. S-a început căutarea lor cu grijă, să nu le scape vreun indiciu. Au luat o lupă în mână şi au pornit în căutarea urmelor.

- E o glumă sinistră, nu?
- Suntem în 2014, ce mare rahat să cauţi pe telefon unde te afli? Semnal e peste tot.
- Eşti cinic. Sau idiot.
- …!

Victimele aşteptau. Unii, care încă mai aveau baterie pe telefon, căutau semnal 3G prin pădure. Pentru că afară era ger, iar sângele păta zăpada albă ca laptele, lucru foarte neplăcut de altfel, s-au întors la adăpost, în cabina contorsionată. O femeie îşi pilea unghiile rupte din carne cu o bucată de fier desprinsă din uşă.

Echipele de salvare aruncaseră lupa cât colo şi trecură la planul B – căutarea pe google. Cum locaţie aeronavă prăbuşită nu dădea niciun rezultat potrivit, şi-au îndreptat atenţia către gura de şarpe. Eforturile lingvistice ale folclorului pot da rezultate extraordinare uneori.

Un bărbat reuşi cu greutate să găsească o liniuţă de semnal. Se conectă la internet şi deschise aplicaţia de facebook. Doar 3 likeuri la poza cu el rânjind lângă un cadavru pe masa de disecţie. Oamenii nu ştiu să se relaxeze, gândi. Un alt bărbat cu maxilarul rupt se chinuia să râdă la gluma unui coleg care îşi rotea piciorul rupt de parcă ar fi ţinut în mână o morişcă.

- Oamenii se aflau în şoc traumatic, cum să acţioneze în mod lucid? Cred că abia au reuşit să se adune şi să sune la 112. E absurd!

Echipele de salvare se căutaseră şi prin buzunare. Din nefericire, avionul nu se prăbuşise nici acolo. Un pădurar, care ieşise la vânătoare de rinoceri, văzu, prin întunericul înecat în ceaţă, fuselajul verde fosforescent al avionului, care se cocoloşise în braţele unor copaci. Salvatorii s-au aşezat cu toţii în genunchi şi au mulţumit Domnului pentru ajutor. O babă, care ieşise cu o lopată pentru a da zăpada la o parte prin pădure, citi câţiva psalmi dintr-o cărticică de rugăciuni, pe care o purta mereu la guma strânsă a chiloţilor.

Pilotul se chinuia să-şi facă un transplant de inimă pentru a supravieţui printre fiarele încâlcite, care se i încolăciseră prin intestine. Din păcate, rana din dreptul inimii era mult prea deschisă, astfel că, deşi pilotul reuşea de fiecare dată să fixeze organul la locul potrivit, acesta se desprindea şi se rostogolea la picioarele sale, care se aflau în partea cealaltă a avionului.

Supravieţuitorii au ajuns într-un final la spital, după ce au pus mână de la mână şi au strâns de o sticlă de whisky şi câteva pachete de ţigări, pe care le-au vârât salvatorilor pe sub uniforme. Deşi iniţial au strâmbat din nas, într-un final aceştia i-au urcat într-o căruţă trasă de doi porci mistreţi şi i-au cărat la primul dispensar din apropiere.

P.S.: Dacă ţi se pare absurd scenariul de mai sus, uită-te la ştiri şi-o să-ţi treacă.

“Radu F..uradan” day

Varianta Reveica despre iubire. Din perspectiva unui el.

Mă trezesc de dimineață și nu te văd lângă mine. Brusc, aud un sunet strident ca de pietroi bătut în tablă. Sunt gândurile mele care fac gălăgie. Tresar ud și cobor în grabă din pat. Trag izmenele peste pantaloni și ies în grabă afară.
După câteva secunde bune, intru înapoi în casă cu aceeași grabă. Dau izmenele și pantalonii jos și mă îmbrac corect.

Ies iarăși în grabă. Te caut. Unde ești? Unde ai fugit?

Aud iar sunetul acela traumatizant. E gândul că știu unde te-ai furișat. Te-am descoperit cu inima, cu sufletul, cu spiritul, cu urmele în noroiul care duce spre șură. Rup un par din gard și fug spre tine. Te găsesc. Stai chiar acolo, în fața ochilor mei. În șură. Te strig:
- Tu-ți Dumnezău, Dumnezău, Dumnezăului mă-tii! Ce cauți, fă, cu Vasile în șură?

Viața, o nostalgie…