Atelierul unei Doamne

Nu cred că o știi pe Iulia, dar e bine că ai intrat pe acest articol, căci vei avea plăcerea să cunoști o femeie inteligentă, cu o sensibilitate aparte și, cum am descoperit recent, foarte talentată.

Pe Iulia, moldoveancă autentică din inima Iașilor, o cunosc de câțiva ani, nu foarte mulți, deși între timp am descoperit c-o cunosc de-o viață întreagă. Sensibilitatea ei aparte pentru artă, pentru frumos și pentru tot ceea ce e bun în viață mi-a apropriat-o de suflet, în ciuda distanței mari care s-a pus plocon între noi.

Dar altu-i motivul pentru care te-am adus aici. Vreau să te anunț că Iulia s-a apucat de scris povești. Nemuritoare. A fost o mirare chiar și pentru ea când și-a dat seama că poate. Nu bănuia nimic. A aflat întâmplător, dintr-o ambiție care, în fapt, era o timidă curiozitate ieșită la suprafață din cotidianul anost al societății în care trăim.
Dar pentru a așterne pe lume nemurire, ca un adevărat culegător de folclor și magie, Iulia și-a făcut rost de o mașină de cusut și, cu înflăcărare, s-a pus pe scris povești. Dar nu oriunde, ci într-un atelier. Al Doamnei. Din zori și până-n seară, de la miezul nopții și până la amurg, de căscau stelele pe cer și ea nu mai termina. Folclorul, frumosul, bine, soarele, autenticitatea scăpărau din mâinile ei, de ziceai că lucrează la fierărie, nu la mașina de cusut. Exact cum îi șade bine unei moldovence iubitoare de pământul din care a ieșit.

Însă vorbele mele sunt de prisos. Mai bine te uiți aici mai jos, cu imaginația ta și cuvintele ei. Câteva dintre ele sunt model unicat, care stau în biblioteca virtuală în așteptare de cititori pasionați.

Sper să vrei să rămâi aproape de Iulia, căci mai are multe de scris. Eu sigur o să fiu prin preajma ei, pândind-o prin crăpăturile atelierului, să văd cum coase la mașină prințesele, regii, zmeii, pădurile, florile, zânele, natura, universul..

Dacă inima ar avea urechi, animalele ar începe să vorbească

Idealismul, ca principiu de viață aplicat în toate domeniile, ascunde în el un germene bizar, un paradox de speranță și eșec în același timp, un lucru posibil care nu se poate manifesta niciodată din cauză că împlinirea lui se află la capătul infinitului. Adică el există, ne așteaptă, doar că se află în acel loc frustrant, ca un morcov legat de căruță și atârnat în fața măgarului, care se deplasează odată cu el și la care animalul nu poate ajunge din motive evidente. Don Quijote pe roți.

Zilele acestea, un matador celebru este ucis în arenă de un taur neucis. Animalul, în plină agonie, sleit de puteri și cu câteva sulițe înfipte în el, prinde o secundă din vulnerabilitatea matadorului, îi străpunge trupul cu vârfurile ascuțite ale coarnelor și îl omoară. Dintr-o bătălie inegală de la bun început, taurul iese invingător în arenă, dar numai pentru scurt timp, pentru că soarta lui e deja pecetluită. Imediat după, și femela care i-a dat naștere este măcelărită, din simplul motiv că e mă-sa taurului ucigaș.
Inițial, când vezi imaginea cu toreadorul zăcând lat în arenă, te ia mila, pentru ca apoi, după ce analizezi situația și înțelegi cu câtă placere a ucis și el atâția tauri, simți că pe undeva s-a făcut dreptate. Și te întorci cu gândul la începutul acestui text, când în tine crește puternicul și frustrantul sentiment al neputinței, al faptului că nu poți să instaurezi dreptatea în lume, așa cum îți cere inima însetată de justiție. Și deși îți consumi furia în comentarii și păreri cu care toată lumea ar fi de acord, adevărul e că te trezești epuizat la gândul că, oricâte vieți ai salva, gestul este unul insignifiant comparativ cu atâtea suferințe și nedreptăți care au loc în lumea largă. Căci niciun om cu inima plină de compasiune nu poate avea vreodată liniște știind că a ajutat, dar mai e destul, și că a salvat, dar, ohoo, cât ar mai fi!
Este neputință, frustrare, absurd și angoase care ies din tine ca aburii din pâinea caldă, pentru că vrei să schimbi atâtea și atâtea pe acest pământ și nu poți! Iar niciodată nu te poți încălzi că ai salvat o viață. Niciodată nu e de ajuns.

Admir oamenii care luptă pentru orice cauză bună. Le admir optimismul și energia, aparent inepuizabilă. Trebuie că au un caracter zidit în oțel, de rămân în picioare și continuă lupta indiferent de câte piedici emoționale li se ivesc în cale. Ei sunt aceia care abia așteaptă să ajungă la capătul infinitului și să prindă idealismul de coadă, pentru ca apoi cu el în mână, ca o torță, să strige că au reușit să învingă ceea ce nu poate fi doborât. Și bine ar fi de le-ar reuși, dar e prea mult rău și prea puțin bine în universul nostru. Până să salvăm un taur și o pisică, alte zeci de mii de animale mor sfârtecate, ucise în mod barbar, din simpla plăcere a oamenilor părăsiți de conștiință și Dumnezeu.
În definitiv, cu cât rău te poți lupta? Câți suntem cu adevărat cei care ne putem strânge într-o ceată, gata de luptă cu toate nedreptățile lumii, astfel încât să lăsăm pământul acesta mai sfânt decât l-am găsit?

Of! Suntem bieți muritori naivi, care încă n-au priceput că Omul e o specie stricată, un rebut al Marelui Creator, o specie care luptă pentru idei intangibile într-o lume a stomacului și a foamei.


Printscreenul este din filmul ”The Sunset Limited” (2011), în regia lui Tommy Lee Jones, o adaptare excepțională după o piesă de Cormac McCarthy.

Creștini cărora le-a murit Dumnezeu

De câțiva ani încoace, de când am început să pun mai multe întrebări decât să ofer răspunsuri, am sesizat că pe tărâmul politicii românești există o gravă carență de idealuri. Atât cât mintea mea naivă reușește să recepteze informație și s-o treacă prin râșnița personală, observ că politicienii noștri se încadrează, fără nicio excepție, în același tipar al oamenilor care nu-și doresc decât putere și bani și care sunt complet lipsiți de orice formă de empatie și compasiune față de cetățenii săi.

Se împlinesc aproape 3 decenii de când România a dat voie copiilor săi să se așeze pe rând pe fotoliile de conducere și să demonstreze că sunt capabili să scoată țara din griul comunist și s-o coloreze cu roșul inimii în care a ars flacăra mistuitoare a nevoii de libertate și schimbare. Oamenii nu și-au dat viața la revoluție doar pentru libertatea fizică, economică, socială, turistică etcetera, ci pentru libertatea de-a trăi cu demnitate și fără groznicele umilințe la care este supus omul aflat sub lăcomia și lipsa de scrupule ale cârmuitorului său. Din punctul meu de vedere, revoluția din 89 trebuia să aducă românilor respect și demnitate, hrană și sens, nu alte umilințe care aruncă sufletul omului în haos și disperare, determinându-l să-și dorească mai degrabă închisoare și hrană decât libertate și foame, cum bine a observat, ca un fin psiholog, Dostoievski, în capitolul ”Marele Inchizitor” din romanul ”Frații Karamazov”.

Ce mă uimește pe mine profund și dureros la politica românească este faptul că, din atâția indivizi care s-au perindat prin președinții, guverne și parlamente, unul singur n-a fost în stare și nu și-a dorit să schimbe realmente ceva, să aibă, așa cum ziceam la începutul textului, niște idealuri vizavi de funcția pe care o avea sau urma să pună mâna. Și nu pot să nu mă întreb: chiar în halul ăsta de ruinare morală să fie această țară? Chiar niciun ins cu interese politice să nu-și fi dorit niciodată să facă diferența? Să scoată capul în mulțime? Să fie intrigat de ideea de-a fi altfel? Chiar nu a avut nimeni orgoliul și ambiția de-a se transforma într-un semizeu în ochii oamenilor disperați după schimbare? Adică să reușească să schimbe fundamental metehnele țării, să aducă o îmbunătățire vizibilă, oamenii să vadă clar, palpabil, cum noul lider are acest principiu personal și imuabil de-a fi cel mai bun dintre toți, cum propria-i vanitate îl împinge să facă îndeajuns de multe lucruri bune pentru a-l pune pe poziția de-a se uita de foarte de sus la predecesorii săi și de-a-i arătata cu degetul, umilindu-i prin fapte și prin adorația oamenilor, care i-ar ridica altar și i s-ar arunca la picioare. În fond, nu asta înseamnă putere și bani? Adică și mai multă putere și mai mulți bani? Nu la asta râvnește orice politician? De ce toți aceștia se chinuiesc cu minciuni, trădări și fapte mârșave, pentru ca apoi să se epuizeze în campanii pentru a-și păstra funcțiile? Nu e mult mai simplu să ofere oamenilor ceea ce-și doresc, pentru ca apoi să fie divinizat? Nu e mult mai înțelept și mai eficient să te transformi într-o religie, într-o Mesia, decât să te chinui cu minciuni care n-au rată mare de succes? Nu te vor urma oamenii oriunde, oferindu-ți putere și bani și tot ce-ți dorești, și asta doar făcând efectiv ceva și pentru ei?

Am atâtea întrebări retorice în minte încât nici cu imaginația nu le pot cuprinde. Ce-i drept, m-am gândit și la sistem, la celulele canceroase din societate care nu dau voie trupului nației să se însănătoșească, m-am gândit la multe, dar tot nu pot să nu mă întreb cum de nu există măcar un singur om, unul singur, pătruns deja în sistem, care să nu-și dorească să facă diferența?!
Mai mult decât un ideal utopic, această atitudine n-are decât să pornească din ce simțământ vrea ea, sau tot din lăcomie și aviditate, atâta doar că aceasta ar trebui să ia forma schimbării în bine și a faptelor demne de-al ridica pe idealist pe soclul națiunii, clădit de toți românii, cu drag și fascinație pentru acest om-guru care și-a pus mâna caldă pe fruntea lor.

Cea mai frumoasă religie

Mă aflam în pragul pubertății când am descoperit minunata lume a cărților, asta după ce ai mei au fost nevoiți să-și schimbe domiciliul și să mă ia și pe mine cu ei, smulgându-mă din altă lume minunată, cea a copilăriei mele fără de griji și plină de experiențe demne de-a fi mâzgâlite între două coperți. Și cum m-am trezit eu așa singură, fără tovarășii mei de aventuri și fără cotloane de cotrobăit, m-am văzut pusă în fața faptului de-a lua la răscolit biblioteca familiei, care mă aștepta tăcută și ordonată de ani buni. Nici adulții nu pot face față urâtului, darămite copiii. Cumva, trebuia să mă adaptez acestei schimbări bruște și halucinante din viața mea, iar cărțile s-au dovedit a fi niște narcotice excelente.

În biblioteca familiei, nu exista o mare varietate de titluri, majoritatea limitându-se la cărțile polițiste ale tatei, cele sandrabrowniene ale mamei și alte câteva cărți de povești despre care nu pot spune cu exactitate dacă mă așteptau de secole, special pe mine, sau dacă erau moștenire de la bunici, întrucât acestea erau foarte vechi, cu paginile îngălbenite și coperți lipsă. Marea mea salvare a venit când am descoperit că, peste drum de noua locuință, se afla biblioteca școlară, univers în care intram cu timiditate, ca într-o biserică, și din care ieșeam mereu ca pregătită de mântuire și noi revelații.

Toată vara aceea, până la începerea clasei a VI-a, m-am distrat citind vreo 3 volume mari și groase de Legendele Olimpului, cărți care m-au plimbat prin tot arborele genealogic al zeilor și semizeilor, făcându-mă să uit că mai există și o altă realitate în afară veșnica dușmănie dintre Hera și Hercule, de care, la drept vorbind, mă și săturasem la un moment dat.

Și astfel, pe lângă plăcerea lecturii, pe care eu personal o găsesc mai degrabă nativă decât impusă, am început să dezvolt, ușor, un fel de cult al cărții, atribuindu-i acesteia o stare de sanctitate, la picioarele căreia nu poți îngenunchia oricum, ci după lungi intimități cu ea, după ce ai citit-o și ai înțeles-o și te-ai lăsat fascinat de ea, după ce ai mirosit-o, ai mângâiat-o și i-ai admirat silueta firavă înghesuită printre celelalte surate sau așteptându-te închisă pe colțul noptierei. Iar această fascinație pentru carte m-a urmărit până în prezent, determinându-mă să susțin cu fermitate truismul conform căruia nu oricine poate să scrie o carte. Bine, la drept vorbind, oricine poate s-o facă, dacă are bani, căci nu e greu să mergi la o editură și să-ți scoți la tipar propozițiile, dar în esență, prin prisma idealului de livresc, a ceea ce reprezintă, nu oricine e capabil. Nu toată lumea are talent scriitoricesc și nu toți ajung la revelații literare astfel încât acestea să merite a fi transmise neinițiaților în ale vieții.
Sunt uimită cu câtă ușurință scriu cărți unii din ziua de azi, mai mult din impulsul vanității decât al talentului. Mă gândesc cu mare rușine la acele momente din trecut când îndrăzneam, în colțul întunecat al gândirii mele, să-mi imaginez că vreodată, în vremea senectuții, voi putea să-mi permit aroganța de-a așterne pe hârtie, în văzul tuturor, cu atâta nerușinare, nepriceperile mele stilistice și spirituale. Mă gândesc la un Dostoievski, la un Allan Poe, la un Balzac, la un Swift, la toți universalii și galacticii, și-mi este realmente rușine că eu aș putea îndrăzni vreodată să necinstesc această mare Sfântă care este Cartea.

P.S.: Sunt oameni care ar trebui să scrie mai mult și sunt alți oameni care ar trebui să citească mai mult. Dar, așa cum se întâmplă pe lumea asta, încă din născarea ei, treburile se întâmplă, ați ghicit, fix pe dos.

Bud Spencer din Carpați

Mult tărăboi cu Cristian Popescu Bud Spencer Piedone ăsta, căruia îi clănțăne dinții să apuce iar, dintr-o mușcătură zdravănă, fotoliul de primar al sector 4. Asta după ce, în noiembrie anul trecut, țara îl trăgea de picioare să-l azvârle afară din primărie, iar el se ținea cu dantura încleștată de mânerul scaunului pe care-l tăbăcise de la atâta folosință în scop personal.
Acum, că judecătorii i-au interzis să candideze, traducându-i prin această decizie un binemeritat ”băi, Popescule, întrucât moralitatea ta s-a stricat, ne revine nouă sarcina să-ți tragem un șut în cur și să te trimitem acasă, în cămașă de forță și cu cheia franceză la gât, iar pe hotărârea judecătorească să-ți punem diagnosticul de ticăloșie patologică”, Piedone a intrat furibund pe facebook amenințând că doar mort îl poate opri cineva din a pune mâna pe ciolanul cu carne. Practic, el a scris o poliloghie de genul bla bla bla, pentru ca la finalul materiei fecale să încheie cu următoarea frază, care denotă nu neapărat mârșăvie și josnicie, ci poate chiar și o serioasă problemă de ordin psihologic, dacă nu chiar psihiatric: ”Aveți încredere, merg până la capăt!”

Așadar, în timp ce o majoritate copleșitoare din cetățenii acestei țări urlă la el, încercând să-l izgonească departe, cât mai departe, în inima pădurii, într-o grotă undeva, de unde să nu mai iasă niciodată la lumina soarelui, PP (Popescu Piedone) se uită după rândunele, mai ales acum că a venit primăvara.

În ceea ce privește sentimentalul și emoționantul ” Ei bine, nu au decât două opțiuni, să mă omoare sau să mă lase să trăiesc în pace să mă supun judecății de apoi dvs..”, mă gândesc că doamna cumătră Moartea ne oferă spre analiză ceea ce eu l-aș putea numi spiritul Piedone, concept care are multe rădăcini în cotidianul nostru autohton. Acest spirit se găsește în tot neamul, nu doar în sectorul 4, și îl prezint eu în câteva cazuri:

* Cazul ”Viorele, au, piciorul!”, în care o babă a fost violată de un vecin care, văzând-o pe bătrână cum țipă, i-a zis: ”A, nu vrei, n-ai poftă? Lasă că-ți fac eu poftă! ”. Deși pofticiosul n-a fost intervievat pentru un drept la replică, cu siguranță ar fi răspuns că ea sigur și-a dorit foarte mult partida de sex, dar i-a fost rușine să recunoască, să nu pară ”din aia”.

* În cazul acelor bărbați care au trecut de a doua, a treia, a patra și a cincea tinerețe și care se află în faza de negare a cifrei din buletin. Sunt acele persoane care se îmbracă cu blugii luați de la turci prin anii 90, când erau bișnițari, cu tricouri mulate, de preferință ”de puta madre”, la care asortează ochelarii de soare – stil mafiot – și fețe boțite de la prea multă prună de cazan. Sunt acei bărbați care mai au doar ideea unei erecții atunci când o tipă mișto trece pe lângă ei și care își spun în gând, după ce întâlnesc privirea scârbită a fetei, că: ”Asta mă vrea! Mult!”

* În cazul foștilor: politicieni, directori, funcționari, vedete, soți, amanți etc, care nu înțeleg și nu mai au discernământul să priceapă că s-au ramolit, s-au stricat, că vremea lor a trecut, că locul lor e ocupat, că rolul lor s-a încheiat, că e cazul să coboare de pe scenă și să lase aplauzele sau fluierăturile altor personaje, că papa, la reverede, gudbai.

Spiritul Piedone e antimioritic pentru că, în loc să-și accepte destinul ”Şi de-a fi să mor/ În câmp de mohor,/ Să spui lui vrâncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aici pe-aproape”, el e trufaș și nesăbuit: ”Da’ ce, eu îs mai prost?”