Doamne, ocolește-i pe (Times New) Romani!

Când m-am împiedicat astăzi pe facebook de moțul ăsta maro cu muște deasupra, am rămas blocată. Limbajul, venit de undeva de la periferia moralității, m-a izbit din plin, învinețindu-mi partea aia naivă a creierului care crede că la mizerie nu poți răspunde tot cu mizerie. Mai ales dacă ești o publicație cu respect de sine și care încearcă, prin umor, să corecteze metehnele societății în care trăiește. Căci așa cred eu, bătaia de joc a politicienilor trebuie taxată în mod civilizat, ferm și cu demnitate, fără să-ți pierzi verticalitatea. În niciun caz nu e o dovadă de superioritate și educație să cobori la nivelul celui pe care îl consideri trădător, mincinos, ticălos etc.

În cartea ”Filosofia pentru bufoni”, Pedro Gonzales Calero vorbește la un moment dat despre o anecdotă care circula pe seama disensiunilor dintre Platon și Diogene. Acesta din urmă, cinic din fire, a reușit într-o zi să-i răstălmăcească câteva idei de-a lui Platon, rezultul fiind un umor de mare finețe, așa cum ar trebui să existe și într-o redacție cu pretenții de comedie de nivel măcar mediu.
Și zice așa Calero: ”Un corp frumos participă la Ideea de Frumos, dar nu este Ideea de Frumos, rugul face parte din Ideea de Foc, dar nu este Ideea de Foc etc. Diogene, care lua în derâdere și aceste spuse ale lui Platon, s-a apucat odată să mănânce smochine uscate în fața acestuia, spunându-i:
- Platon, poți participa la ele!
Platon a luat câteva smochine și a început să le mănânce, dar Diogene l-a luat peste picior:
- Ți-am zis să iei parte, Platon, nu să le mănânci!”

Iar autorului galant și educat de la TNR, care are nevoie de inspirație și umor ca de aer, îi ofer aici o idee bună despre cum să faci o femeie curvă fără s-o faci curvă. Practic, nu trebuie decât să tragi o săgeată către domnița în cauză și să scrii următoarele: AICI SUNT BANII DUMNEAVOASTRĂ!

Dacă nu-ți plac ideile mele, am altele

E bine să mănânci sănătos, verdețuri și toate alea. Ba nu, e bine să-ți faci toate poftele, indiferent de consecințe, căci doar o viață avem și merită trăită din plin.
E bine să fim oameni buni, onești, cinstiți, să sfințim locul, să dăm un exemplu extraordinar generațiilor viitoare. Ba nu, e bine să ne aruncăm în plasa viciilor noastre, să fim ceea ce vrem, să ne urmăm instinctul, bun sau rău, să nu ținem cont de morală sau alte reguli. Să oferim atât cât putem, să nu ne rușinăm de cât suntem.

E bine să ajungi cineva în societate, admirat, invidiat, devenit idol pentru câțiva tineri sau pentru o generație întreagă. E bine să nu ne ratăm, să fim Cineva, nu nimeni. Ba nu, e bine să ne urmăm vocația, inima, chiar dacă asta presupune ratare, respingere, rușine. Să facem ceea ce ne place, nu ceea ce trebuie.

E bine să fim sănătoși și întregi la minte. Ba nu, mai bine nebuni și bolnavi. Să bem cupa cu otravă până la fund. Să trăim ca și cum am fi însetați și flămânzi. Să jefuim și să tâlhărim viața de ifosele ei etice. Sau mai bine să facem ceea ce trebuie, căci mai sunt locuri libere în cer, numai bune de ocupat.

Să fim sfinți. Ba nu, să fim draci împielițați, decăzuții nimănui. Să fim ceea ce credem că e bine, pentru noi sau pentru alții.

O porcărie, un haos etern, o viață plină de indecizii pe timp de ceață.

Ce e coret să facem, ce e bine? Pentru cine, pentru ce, pentru când? Cine decide, care Dumnezeu, a cui?
Sentimentul binelui e călduț, ca un pipi în apa rece a mării. Răul e și el plăcut, ca un pipi când e vezica plină.
Când ajutăm, ni se umple inima de dragoste și putere. Când ne răzbunăm, ne eliberăm ca ieșiți la suprafață din subteran sau pășiți pe pământ după un zbor dezlănțuit. Și răul și binele oferă satisfacții puternice, de parcă în carnea noastră au fost zidiți deopotrivă îngeri și demoni. Știu ce e bine și știu ce e rău, dar ce relevanță are? Istoria n-a schimbat nimic, nici pe ea însăși, nici caracterul oamenilor.

Nu contează cum sunt, ce sunt, ce cred, ce refuz, ce accept, cum e viața mea sau a ta, ce cred despre tine, ce crezi despre mine, dacă ești idiot sau geniu, gras sau schelet, bun sau malefic, dacă trăiești puțin și bine sau mult și groaznic. Orice adevăr e irelevant, orice realitate e în ea însăși, ferită de celelalte realități pizmașe, bârfitoare, în ele însele.
Nici măcar această opinie nu contează, n-are importanță, nu ajută nimănui, nici măcar unei conștiințe culcate târziu, pe la 4 dimineața, sau deșteptate foarte devreme, pe la 4 dimineața..

Țara Soarelui (care nu mai) Răsare

România, astăzi, fierbe. Aruncată într-un imens cazan și vârându-i-se cărbuni încinși sub el, țara asta clocotește. E o stare generală de furie, dezamăgire, consternare, ură și absurd. Partidul aflat la putere le-a luat românilor umila speranță la o viață mai demnă și le-a aruncat-o în focul de sub cazan. Adevărul e că niciun alt partid nu ne-a urcat pe culmile fericirii, dar măcar aveam o dulce iluzie. Însă cel de acum a tăiat o sfoară fragilă, de care eram toți agățați, lăsându-ne să cădem în hăul adânc și întunecat al blestemului neamului românesc. Căci, așa cum spunea Cioran, conceptul prin excelență românesc nu este dor, ci nenoroc. Adicătelea, să te eliberezi de sub jugul comunist pășind pe un pod de jertfiți, până pe malul celălalt, al speranței supreme, pentru ca în demers să cazi totuși în râul învolburat al tranziției democratice, luptându-te să nu te îneci, mai apoi reușind să ajungi la mal, iar în final să (re)vină acest partid dezumanizat, nefast, și să te arunce înapoi pe celălalt mal, de unde ai plecat, iată cum arată sentimentul agonizant și claustrofobic al Nenorocului.

Mă întrebam acum ceva timp de ce nu există un om care să-și dorească să schimbe fundamental țara asta. Unul aflat la putere care să înțeleagă că-și poate croi un destin care, prin exagerare, să-l aducă în pragul canonizării. Un politician nebun, iubitor de pământ sfânt românesc, un Dumnezeu care nu mai poate suporta atâtea nedreptăți. Și mi-am adus aminte râzând, cu tristețe, de vorba lui Woody Allen: ”Eu nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea. Eu vreau să fiu nemuritor trăind veșnic”. Iată deci răspunsul.

Evident că întrebările mele retorice nu făceau decât să sublinieze și mai clar realitatea nedreaptă. Și o să continui să mă întreb mereu de ce Dumnezeu nu-și întoarce niciodată fața către noi, mai ales că, iată, suntem neam de creștini, în pământul căruia am aruncat sămânța unei credințe autentice, care și-a crescut rădăcinile în trupul acestui popor greu încercat.

Deși internetul și presa s-a umplut de articole serioase și pragmatice, referitoare la ceea ce se întâmplă acum cu Ordonanța de Urgență, efectele ei dar și gestul sfidător și abuziv al guvernanților, eu personal nu pot trata acest subiect frustrant decât în termeni filosofici, consumându-mă într-un ideal aflat în antiteză cu realitatea. Nu mă pricep la politică și nici la arta manipulării. Nu știu să combin piesele acestui puzzle imens și complicat al nenorociților însetați de putere și bani. Răul, în starea lui pură, îmi este străin, nu-l pricep. Astfel că din mine nu rămâne decât un simplu om, naiv, care luptă cum poate, și care, scriind aceste rânduri, înțelege cu multă descumpănire că lamentarea lui scriitoricească este inutilă.

Să trăim puțin și bine, dar măcar mult și prost

În engleză se spune, bineînțeles, happy birthday, căci asta toată lumea știe. În franceză, joyeux anniversaire, în nemțească – alles Gute zum Geburtstag, iar restul le găsiți pe net, că mi se pare obositor să dau copy-paste la toate variantele de acolo.
Noi, în schimb, avem mult prea uzatul și terfelitul ”la mulți ani”. Aici, am vrut să înșir o poliloghie despre etimologia acestei urări, dar cum n-am găsit nimic pe google și nici n-am căutat cu precizie de arheolog, rămâne să mă documentez mai mult altădată și să revin cu lămuriri.
Iar acum, că am scăpat de enervanta îndatorire de începere a textului, vreau să-mi prezint curiozitățile legate de această urare a noastră, care pare un fel de nucă dată cu capul de pereți.

În primul rând, aniversările. Totul e minunat, ești tânăr și într-o zi, pe neașteptate, e ziua ta de naștere. Toată lumea se arată extaziată că urmează să-ți cumpere cadou și, bineînțeles, îți urează la mulți ani. Până aici totul este excelent, întrucât junețea ta și bucuria de-a-ți trăi viața transformă această urare într-un fel de asigurare de sănătate, care-ți va permite să atingi senectutea. Problema apare, spre exemplu, când ai 95 de ani, ești paralizat la pat, nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai ai dinți, iar pielea ți-a căzut atât de mult încât o tragi peste tine, să te învelești la culcare. În cazul ăsta, să vină unii care să-ți dorească mulți ani de viață, poate scoate Jack Ripper-ul din tine.

În al doilea rând, să ne gândim la cinstea pe care trebuie s-o faci de ziua ta. Ai sau n-ai bani, nu contează. Prietenii tăi trebuie să găsească un motiv să se bucure de existența ta. Dacă le dai nota de plată, nu se vor mai bucura atât de mult. De aia sărbătoritul trebuie să găsească puterea în el și să deschidă portofelul. Dacă vrei ca lumea să te iubească, trebuie să faci anumite sacrificii. E ca o competiție sportivă: daca plătești tu, au câștigat ei. Dacă plătesc ei, ai câștigat tu. Însă, de cele mai multe ori, rezultatul este de egalitate, întrucât banii pe care ei îi dau pe cadouri sunt cam aceeași pe care tu îi dai pe băutură.

În al treilea rând, de câte ori aud urarea asta cu ”la mulți ani”, îmi vin în minte deținuții din penitenciare. Mă gândesc la cum își sărbătoresc ei aniversările și ce urări își fac între ei. Să-i dorești unui pușcăriaș mulți ani, nu știu cât de sănătos e. Probabil că ăsta-i și motivul pentru care îl mai găsesc pe câte unu’ sinucis cu un cuțit în cap.

Că tot veni vorba, nici sinucigașilor nu e bine să le urezi la mulți ani, că poate săracii își doresc multe ștreanguri sau multe șine de tren. În principiu, trebuie să-i urezi omului ce crezi tu că-și dorește, nu neapărat să trăiască o eternitate pe pământ. Încearcă să-i zici asta unui budist, că i se ia de tot zenul și te face ferfeniță.

Și pentru că trebuie să găsesc o frază de încheiere, vă spun că mie personal nu-mi place urarea asta a noastră. Nu știu, nu i se potrivește muritorului de rând. Fiecare om își dorește altceva, nu neapărat ani mulți. Să-l închizi într-o buclă temporală, prin incantarea acestui afurisit de ” la mulți ani”, mi se pare nedrept, nerealist, aproape totalitar. Urează-i păcătosului desfrâu, clipe aventuroase, bani și tot ceea ce poate degrada minunat existența omului pe pământ, dar nu-i ura ani mulți și atât, că e degeaba, și nici ție nu ți-ar plăcea să-ți dorească cineva ceea ce tu însuți urăști.

P.S. ”În fiecare an trecem prin ziua morții noastre.”

Când paznicii se cred Generali de divizie

Nicu este cetățean al acestei țări. Pe Nicu îl cheamă Nicu, după cum bine vă dați seama, și are în jur de 50 de ani. De fapt, în buletin scrie mai puțin, dar fața îl dă de gol, de la băutură. Nicu lucrează ca paznic, pe litoral, la o firmă de protecție și pază. Bine, în fișa postului scrie că lucrează, pentru că în realitate el stă la umbră, cu fundul pe bordură, căci soarele e nemilos, iar peste drum, în curtea restaurantului pe care el ar trebui să-l vegheze, există camere de luat vederi în caz de nevoie.

Nicu, atunci când nu doarme în fișa postului, privește la turiști, în special la turiste, și la baștanii cu mașini scumpe care au avut noroc în viață, nu ca el. El ar fi vrut să se îmbogățească și să ajungă cineva în viață, chiar a făcut ceva în acest sens, dar era cât pe-aci să-l prindă poliția. Din fericire, după o viață întreagă ca zilier și șofer pe camion, Nicu a ajuns totuși cineva: e paznic! E ca un fel de polițist, doar că nu e, dar aproape, depinde cum privești problema. Are o parcare de câțiva metri pătrați față de care se simte șef. Când și când, mai ridică câte un picior și stropește copacul sub care doarme, să-și marcheze teritoriul. Și pentru că e un fel de Dumnezeu pe parcarea lui, are și atitudinea necesară. S-a văzut asta foarte clar când o televiziune a venit să-i ia un interviu și să-l întrebe dacă a văzut cine i-a zgâriat mașina unui cetățean care a parcat într-un loc nemarcat, în apropiere de teritoriul lui. Nicu, băgat pe neașteptate în seamă, s-a burzuluit, a devenit brusc ”ethicus”, și s-a simțit dator să aplice legea nescrisă a meseriei lui de paznicar:
- Ăla care a parcat acolo a fost o panaramă de om! a declarat Nicu plin de sine însuși, ca un adevărat justițiar care știe ce e drept sau strâmb în viață. Cum poți să parchezi când se vede clar că e parcare? a continuat el cu emfază, arătând către o bucată de pământ, plină de buruieni și împrejmuită cu un lănțișor bun de pus la gât, prins cu un lăcățel, undeva în spatele unui țărus din fier ruginit, vizil la a zecea căutare.

Dar Nicu nu s-a lăsat. Trebuia ca lumea să vadă cât e el de important. Nesimțitul de șofer trebuia pedepsit pentru că raționamentul său de patru clase nu putea fi pus la îndoială.
- Domnule, n-ai văzut cine mi-a zgâriat mașina? Dar tu n-ai văzut că acolo e parcare? Nu, n-am văzut! E, nici eu n-am văzut cine ți-a zgâriat-o! a conchis Nicu, în culmea extazului, aproape de paroxism (traducere pentru prietenii săi – gata să ejaculeze), cu pieptul plin de el că a pedepsit astfel un ticălos de șofer care a parcat fix unde își parchează mașina prietenului lui, boss la un magazin de colaci și magneți de frigider.

Nicu a fost pe deplin mândru de el. A aplicat legea. Nu se știe care lege, dar măcar a aplicat-o. A făcut dreptate pentru prietenul lui, Gigel.
Mai jos, îl puteți vedea și pe Nicu, la biroul său de pe alee, în culmea notorietății sale, complet încântat că cineva îl ascultă vorbind (de la minutul 01.00):