A fi sau a nu fi inutil

Mă uit la un serial care se numește Suits. Pentru cine nu l-a văzut, este vorba despre niște avocați din New York pentru care meseria e mai importantă decât relațiile sentimentale. Bine, de fapt nu vreau să pun problema așa, hai să zicem că își iubesc meseria foarte mult și muncesc pe rupte pentru a obține succesele râvnite. E un serial cu un scenariu bun, la patru ace, în care personajelor li s-au oferit personalități puternice, bătăioase, așa cum probabil și sunt cei din lumea reală a avocaților newyorkezi. Anul acesta rulează deja al șaptele sezon și sper să nu se termine nici la al zecelea. Îmi place mult. Dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre ceea ce eu consider că ar fi revelator în acest film, ceea ce el mi-a transmis mie, și probabil că nu sunt singura. Vorbesc aici de Muncă. Efort. Luptă. Sacrificiu. Roade culese.

Îmi dau seama cum sună toate aceste cuvinte scrise cu majusculă. Recitesc și parcă sunt băgată cu nasul într-o carte în care scârțâie strident un clișeu motivațional, menit să împingă turma înapoi în țarc. Detest asta. Ar trebui să reformulez.
Rămân la un singur cuvânt: muncă. E puternic și revelator. Personal, am decoperit în muncă scopul existenței. Rostul ei. Iluzia perfectă. Fără finalitate, e drept, dar ea în sine e o comoară ce nu trebuie îngropată, ci, așa cum spune și proverbul, ar trebui turnată în brățări aurii și purtate cu demnitate.

Demnitate. Alt cuvânt greu. Râvnit de toți, primit doar de câțiva norocoși. Orice muncă cinstită e demnă, dar asta doar în teorie. În practică, în societatea ipocrită, dacă nu prestezi ceea ce ți-ar aduce aplauzele majorității, ești demn de dispreț și batjocoră. Cunoaștem nenumărate cazuri. Sunt meserii cinstite care aduc rușinea pe obrazul celor ce o practică, și sunt alte meserii ce aduc fală și invidie în inimile celor care nu înțeleg că nu există nimic mai înălțător decât palmele bătătorite și sudoarea pe frunte. Trupul muncit e un trup sfânt.

Muncă. Indiferent ce formă ia, munca e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unui om. Bine, nu indiferent ce formă ia, pentru că sunt și munci făcute din obligație sau sclavie, groaznice, nedrepte, extenunate până la limita supraviețuirii – și aici istoria are exemple cu nemiluita – munci menite să dezumanizeze, nu să înalțe.

Munca e sacră. Aduce cele mai mari împliniri și satisfacții. În timp ce oamenii te dezamăgesc, munca face din tine omul care sfințește locul. Pornind de la munca fizică, cu brațele, a câmpului, a gospodăriei, și terminând cu cele mai intelectuale activități, munca nu dezamăgește niciodată, iar ăsta e cel mai mare câștig dintre toate. Sentimentul că ceea ce faci are un sens. Iar dacă nu simți că ceea ce faci are un sens, atunci nu faci ceea ce trebuie. Dar chiar și așa, efortul tău e plin de noblețe. Dar până să faci ceea ce trebuie, trebuie să faci. Cum să știi că te afli pe drumul cel bun dacă nu pornești la drum?

P.S. Acesta nu este un manifest comunist și nici niște cuvinte urcate pe o poartă de infern nazist. Sunt revelațiile unui om care nu suportă lenea.

Spune-mi ce vrei tu, ca să-ți spun cine ești

Desenez spirale pe un colț de hârtie, în timp ce încerc să-mi pun în ordine gândurile. Tocmai ce mă pregăteam să mă lamentez de faptul că viața cotidiană îmi alungă momentele cu mine însămi, obligându-mă la o absență a gândirii, această imensă plăcere care te ferește de monoton și banal. Și cum desenam spiralele, mi-am dat seama că gândirea nu-mi lipsește, dar, din cauza lipsei unei discipline riguroase, ea se află într-o stare de absurdă dezordine, ca o magazie în care ai aruncat de-a valma toate lucrurile de care n-ai mai avut nevoie la momentul respectiv, dar de care nici nu te-ai lepădat definitiv, admițând în sinea ta că vei mai avea nevoie de ele la un moment dat.

În magazia aia din mintea mea, toate acestea zac unele peste altele și unele într-altele, ca niște leșuri într-o groapă comună. Și nici măcar nu știu ce să fac cu toate aceste gânduri, să le dau foc sau să-mi găsesc răbdarea de-a mă apuca de-o treabă migăloasă și dificilă, așezându-le în ordinea cuvenită? Cui folosesc toate acestea în starea lor prăfuită? Fără puțin lustru, ce gând ar încrunta fruntea și privirea, ca întoarse spre un soare puternic, iubitorilor de expresie și stil? Toate gândurile mele, precum niște pietre în așteptare de daltă, se macină în volbura timpului.

Replici banale, auzite din te miri ce surse, pot lua rolul unei revelații demult așteptate. ”Caracterul tău este destinul tău” mi-a șoptit deunăzi o păsărică. M-a trăsnit ca aflată pe câmp, pe vreme de furtună de vară cu descărcări electrice. Am auzit replica asta de sute de ori poate, însă niciodată n-a avut asemenea impact asupra intelectului meu. Vorba filmului al cărui nume nu mi-l amintesc: ”Lucrurile te influențează în funcție de starea de spirit”. Adevărul e că nu era o stare de spirit deosebită, dar caracterul ăsta nenorocit, care-ți înhamă destinul la căruță, m-a lăsat fără grai. Și iată-mă iarăși în mine, cercetând cu lupa destinul imuabil care-și face de cap, ca un adolescent rebel.

Nu știu dacă realizezi, dar și caracterul tău este destinul tău. Nu râde! Te afli sub influența neprietenoasă a felului tău de-a fi. Ceea ce faci este ceea ce ești. Vara nu-i ca iarna adică. Sau alt trusim: ești ceea ce mănânci, ce bei, ce dormi, ce privești, ce taci, ce nu faci.

Reîntorcându-mă la caracter, da, vorba asta m-a lovit în moalele capului, acolo unde te scarpini ipotetic când nu înțelegi ceva, punându-mi în mișcare un fel de resort menit să mă scoată din lâncezeala nepornirilor mele.

Dacă ai ajuns cu lectura până aici, e posibil să exclami: ”ce e porcăria asta?”, precum un orb care începe să citească o răzătoare peste care a dat întâmplător. Ceea ce tocmai ai citit, posibil să nu te ajute la nimic, la fel de bine cum e posibil să existe o frază, un cuvânt, o virgulă care să-ți desfunde canalele minții, declanșându-ți o așa-zisă revelație, de-o să vii la mine cu flori în ghivece. Am certitudinea că sunt multe întrebări la care n-ai găsit încă răspunsuri, la fel de sigură cum sunt că există multe răspunsuri pentru care aștepți niște întrebări. Pentru asta mă citești acum. Sau altădată.

Este 03:11 a.m. și caracterul tău e destinul tău.

Cum îmi place mie să spun: în lumea asta da, avem libertate de alegere. Suntem liberi să ne alegem patul din celulă și ora la care să nu putem dormi.

Un text despre nimic, dar puțin despre ceva

Marea a început să se relaxeze. După un aprilie răvășit, țâfnos, pe alocuri răzbunător, și după un mai fără personalitate, iunie a venit și s-a apucat să facă tot ce n-au fost în stare suratele ei: a bătut soarele într-un cui, să nu se mai miște de acolo, a pus vântul în lanț, unul mai lung, ca să se poată răzvrăti când poftește, a dat drumul unor nori pufoși pe cer, să mai ciugulească și ei puțin albastru, până nu se ofilește, și a gonit vremea până departe la poli, să facă acolo tămbălău dacă are chef. Și-a mai păstrat puțină furtună într-un borcan, pentru când se va fi pârjolit pământul de atâta foc.

Valurile s-au liniștit. Dacă până mai ieri se aruncau spre mal cu furie, să gonească plimbătorii și rătăciții, acum își poartă pe spinare aromele verii și ale vacanțelor. Fac cu ochiul către oricine trece pe acolo. Marea a devenit visătoare. Se leagănă pe ea însăși, invitând la romantism și piele dezvelită sufletele îmbâcsite de cotidian și griji inutile. Cu căldură pe obraji și pe la picioare, în nisipul fiert, marea își exersează dansul hipnotizor. Himerele idealiste și dorul de clipe imaginate atrag sufletul mărginit în capcana frumuseții care miroase a sare și pescăruși.

Ce voiam să spun cu textul ăsta e că, într-o amiază senină, pe plaja nesfârșită și aproape pustie, un nene își plimba patrupedul pitic și ușor anemic, strigându-l din când în când, de parcă animalul ar fi dat semne că se pierde prin mulțimea de scoici găurite. Cum l-am zărit, mi-am aruncat dracu toate gândurile răzlețe, și, cu o pisiceală demnă de cea mai aristocrată mâță, am început să-l ciufulesc și să-l alint, scărpinându-l pe burtă, pe după urechi și pe sub botic. De câine vorbesc, da?

- Cum îl cheamă? îl întreb pe stăpân, vizibil pierdută în gingășia câinelui.
- Nero, îmi răspunde acesta vizibil fascinat de întrebarea mea originală, pe care nu i-o mai adresase nimeni niciodată.
- Și e piroman? continui eu sperând la o reacție ce ar fi dat pe spate chiar și turnul din Pisa.
Dar bărbatul n-a schițat niciun gest, nici că ar râde, nici că ar plânge. Nicio grimasă, niciun zâmbet, nimic. Rece ca un leș sub soare. Și-a chemat câinele și s-a pierdut în zare, lăsându-mă cu o față de gumă de mestecat, bună de întins până la geamandură și înapoi.

Vorba aia, care e asta ce mi-a venit acum în minte: orice râs e început de tristețe.

Verbul ”a visa” la modul gerunziu

E plin cerul de soare, o epidemie de lumină și căldură. Mă simt ca o muscă dezmorțită, zburdând îmbătată printre toate cele, în căutare de nimic, doar de plăcerea zborului prin aerul topit. Citisem undeva că lucrurile ne impresionează în funcție de starea de spirit. Astăzi, o imensă delectare de mângâiere și detașare, alteori, un funest astru pe sub care toate îngheață.

Natura, grandioasă și neîmblânzită, eternă și minunată, se deformează sub talpa gândirii omenești, univers limitat și stricăcios. Dar pe Natură n-o deranjează prea mult mintea îngustă a oamenilor, nu se oprește din a fi. Poluare, încălzire globală, schimbări climatice? Este sistemul imunitar al Ei, în acțiune. Scăpată de noi, cine o va împiedica s-o ia de la capăt, născând o lume mai bună?

Visez la o viață simplă, departe de beton și aproape de pământ. O casă mică și o grădină imensă, paradiziacă. Eternul ideal. Parfum de apă curată, culori pe lângă cărare, esență de lemn tânăr, foșnet de vânt printre frunze, văzduh cu stele în păr, zumzet de liniște și coadă de câine ștergând praful nedepus.
Viața tumultuoasă a prezentului poate oferi varii satisfacții, dar întoarcerea periodică la origini aduce o profundă împlinire. Dezertarea de lume nu-ți poate descâlci sufletul, dar nici să-ți arunci trupul peste mușuroiul vânzolit al marilor urbe nu e o salvare. Într-o lume în care babilonia vinde ziare la colț de stradă, unde neorânduiala și graba sunt instituții solide, iar confuzia și lipsa valorilor înalță catedrale, nu ne mai rămâne aproape nimic care să ne repare. Pentru asta, ar trebui să existe spațiul nostru intim, locul în care timpul nu mai aleargă, nu ne mai strânge de gât și nici nu ne mai întinde pielea până la zbârcire. Casa veșniciilor noastre.
Visez la tihnă, pâine cu pepene roșu, zemos, și apă rece din fântâni virgine. La concert de muzică de păsări și alte zburătoare, la simfonie de copaci care valsează în acordurile vântului, la fiori de umbră rece și miros de turte în ulei.
Eternul ideal al unei femei care nu poate uita c-a fost clădită din lut.

Codrul de pâine și pădurea de lașități

Într-o societate marcată de foamete și boli, ați crede că dreptul la demnitate și respect ar fi un moft, un capriciu izvorât din adâncurile plictisite ale unui om sătul de atâta bine. Sau poate n-ați crede asta, dar societatea de aici și acum, cu starea ei de degradare fizică și morală, îmi hrănește acest gând plin de neliniști, al faptului că întâi trebuie să-mi astâmpăr foamea și abia apoi să pomenesc de principii. Sărăcia încearcă să propovăduiască ideea conform căreia burta plină oferă mai multă fericire decât demnitatea. Și de multe ori așa e, dar și sufletele au grade diferite de evoluție.
Varianta inversă a sistemului de valori oferă neplăcutul sentiment de vinovăție care, de cele mai multe ori, mă determină să fac un compromis dezgustător, să mă las dusă de valul mediocru al conformismelor sociale. Mă opun îndeajuns de mult, exersez reforme personale și dezleg câinii fioroși ai propriei rebeliuni, dar obosesc repede și mă resemnez cu ideea că nu toată lumea s-a născut să fie înaintea vremii sale.

Demnitate și respect. Libertatea vine apoi de la sine, atât cât poate și ea săraca. Căci până și libertatea are zgardă la gât.

Dacă întinzi urechea în vecinătatea existenței tale, aproape că auzi două țațe cum pălăvrăgesc cu poftă despre una, o copilă din zonă, care s-a măritat cu unul mai avut și a scăpat astfel de sărăcia în care se prăpădea.
- Îi mai trage vreo două scatoalce până îi colorează ochii, dar măcar acum are ce pune pe masă și e casa ei! zice una din ele.
Discuția e în toi pe orice subiect.
- Ionel al meu ia doar câteva sute de lei leafă, uneori ajunge acasă și la zece seara, dar măcar are un loc de muncă! se încurajează a doua.

Mulțumirea lor e deplină. Ele reprezintă caricatura omului sărac, cu viață searbădă și monocromă, care-și îmbrățișează condiția grea, supusă mereu mizeriilor și umilințelor, dar care, precum sindromul Stockholm, o acceptă ca pe un dar de la Dumnezeu, o binecuvântare față de care începe să simtă un atașament profund. În drept, ar schimba ceva pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, dar e bine și așa, cum vrea Cel de Sus. Resemnarea, acceptarea, mioriticul, toate acestea împing sufletul către buza prăpastiei existențiale.

E o luptă continuă și dificilă pentru a avea un nivel minim de demnitate. Ești, sunt, suntem singur, singură, singuri împotriva tuturor celor care nu pricep de ce nu acceptăm muncile, oamenii, situațiile, evenimentele cutare. De ce le refuzăm cu încrâncenare și furie, până aproape rămânem singuri în timpul și spațiul nostru. Toate argumentele pertinente din lume nu pot dezgheța mințile pietrificate de prejudecăți, lipsă de educație și viziune, de moralitate îndoielnică și josnicie. Spaima de singurătate și sărăcie obligă oamenii, de cele mai multe ori, să accepte orice formă de trai, până la ticăloșie uneori.
Sufletul meu, vorba lui Dostoievski, e mai curând de ostaș, decât de civil. Și ce frumos mai spune acesta în Frații Karamazov: ”Caută să fii altfel decât ceilalți și, chiar de-ar fi să rămâi unicul în felul dumitale, rămâi așa!”