Archive for the Category » Jurnal de călătorie interioară «

Codrul de pâine și pădurea de lașități

Într-o societate marcată de foamete și boli, ați crede că dreptul la demnitate și respect ar fi un moft, un capriciu izvorât din adâncurile plictisite ale unui om sătul de atâta bine. Sau poate n-ați crede asta, dar societatea de aici și acum, cu starea ei de degradare fizică și morală, îmi hrănește acest gând plin de neliniști, al faptului că întâi trebuie să-mi astâmpăr foamea și abia apoi să [ ... ]

Un text terminat, dar pe care încă nu l-am scris

Reiau o temă care m-a obsedat din primul moment în care am pus stiloul pe blog: scrisul. Fără doar și poate, e cea mai frustrantă și afurisită îndeletnicire, din cauză că, dorind a răpi o idee între rânduri, mă trezesc cu foile despuiate de orice încrengătură literară, de zici că minții mele îi scoate cineva dopul de scurgere și tot conținutul de gânduri zburdalnice alunecă într-un haos ireversibil. - Ok, [ ... ]

Sensul giratoriu al alegerilor în viață

Se zice că oamenii simpli învață din greșelile pe care le fac, iar oamenii deștepți învață din greșelile altora. Eu trebuie că sunt proasta proștilor din moment ce n-am reușit să învăț nici măcar din propriile greșeli. Din când în când, am puseuri de luciditate și realizez că-mi trăiesc viața din clipe trase la indigo, din momente reciclate și refolosite, ca o croitoreasă fără pic de talent, speriată de bucata nouă [ ... ]

Despre Timp și alte zburătoare

Am acest prost obicei de-a scrie pe repede înainte, laconic, consumând ideile într-o vâlvătaie rapidă de cuvinte, din care nu rămâi cu nimic, nici măcar cu fumul. Cititorul abia se apucă de prima frază, că deja finalul îl apucă de urechi și-l învârtește până când acesta iese din text amețit și fără vreo impresie deosebită. Acest neajuns l-am luat tot din fugă, în timp ce alergam să țin pasul cu [ ... ]

Sfinții locuiesc în case de lut

Am visat-o azi-noapte. Ne țineam de mână și ne plimbam pe strada natală. - Ia zi, mamaie, cum e acolo? Ți-e bine? am îndrăznit s-o întreb cu sfială, cât să nu dispară, cât să nu mă trezesc. Mi-a zis că e bine, dar că e rece și pustiu. Un deșert primitor, acceptabil, unde nu e neapărat scrâșnirea dinților sau pucioasă. Măcar îi era bine. Când m-am trezit, m-am gândit dacă nu [ ... ]