Precum un copac solitar pe malul stâncos al oceanului

Și totuși. Singura modalitate de-a scrie sincer și cu talent e să strivești sub călcâi toate inhibițiile și prejudecățile. Să le presezi până țâșnește sângele mocirlos din ele.

Binecunoscut truism printre scriitori, dar fantomă care bântuie printre neinițiați prostănaci ca mine. E genul ăla de revelație pe care o primești sub formă de deja-vu. E genul ăla de nefecunditate pe care o primești sub formă de blocaj. Vrei să scrii, dar paula. Sau scrii, dar e o porcărie. Și până să decidă ceilalți cum ești, tu te știi deja șoarece de câmp.

Narcoticele au rolul lor. Furia e un narcotic. Sau obsesia. Sau trauma. Sau paharul cu bere din fața mea. Tărie n-am. Nici de caracter. De fericire n-am auzit nimic. Nici c-ar ajuta, nici c-ar exista. Dar până la fericire, dai de dracu. Starea aia de mijloc, a monotoniei și obișnuinței. A treburilor cotidiene, inhibante, care te prostesc și te aduc la aceeași formă cu a celorlalți. Te naști zeu și pe parcurs începi să încapi în ițari de simplu muritor. Are societatea asta un mod eficient de-a te scoate din tine și de-a te băga în mă-ta.
Cei mai frumoși oameni nu sunt cei cosmetizați de societate, precum merele perfecte de hipermarket, care lucesc a chimicale, ci acei care au bube și vânătăi, care se pălesc mai repede și putrezesc fără prea mare efort. Ei sunt cei care au gust, aromă, sănătate.

E greu să scrii sincer cu atâta bagaj de prejudecăți pe care trebuie să-l cari pe gheb, îndoindu-ți spatele până la depersonalizare.

E cald, prea cald pentru vremea asta. Transpiri și ai gâtul uscat. Și ești mult prea lucid. Cine ar vrea să înțeleagă atâtea? Să-ți torn și ție un pahar cu bere rece?

De cât e nevoie?

Până nu demult, minimalismul era pentru mine doar artă în domeniul designului de interior. Când auzeam de termenul acesta, vizualizam mental o casă cu geometrie monotonă, sobră, câteva obiecte de mobilier și decor, maxim trei culori și cam atât. Stilul nu părea să solicite prea multă imaginație, și nici să facă risipă de material. Ignoranța mea se simțea bine, era mulțumită de sine.
Între timp, am descoperit că sentimentul pe care îl nutresc de ani buni, și care e tot mai acut, se numește.. minimalism.
Minimalismul, adicătelea nevoia de-a te descotorosi de tot ce ți-e inutil și a păstra doar ce ți-e necesar. Pe toate planurile: oameni, haine, cărți, mâncare, case, sentimente și orice e nevoie pentru un trai simplu și bun.

Minimalismul este o filosofie și un stil de viață prin care respiri bine și care te ajută să nu te (mai) atașezi de lucruri, într-o lume în care consumerismul e din ce în ce mai agresiv. Iar eu asta fac de ani buni, arunc tot ceea ce nu-mi mai folosește. Îmi reduc existența la simplitate. Trăiesc cu mai puțin. Viața mea nomadă din ultimii ani m-a făcut să conștientizez inutilitatea cantității, a obiectelor pe care le adunăm în neștire, la care nu renunțăm din cauza unui atașament absurd (le păstrăm pentru mai târziu, poate ne trebuie la ceva, nu?).

Japonezii au făcut deja o obsesie pentru minimalism. Există și o explicație pentru asta: în țara cutremurelor, e bine să nu ai multe obiecte prin preajmă. Ce-i drept, conceptul e dus nițel la margine, dar tot arată bine. Te uiți la poze de genul ăsta și parcă primești mai mult oxigen.

Sursa foto: Pinterest

Mai bine de jumătate din ceea ce am avut nu mi-a mai folosit la nimic. Au ocupat loc, au sufocat și urâțit spațiul deja îngust. Și mi-au făcut mutările un chin.

Încă mi se pare că am prea multe lucruri care nu-mi folosesc la nimic. Încă arunc. Și ce-mi place! Paradoxal, golesc spațiul exterior ca să-mi fac mai mult loc în interior. E destulă întindere în mine, mai încape destulă cunoaștere (hăt!), dar tot simt că trebuie să fac curățenie în jurul meu. Să aibe pe unde să intre cunoașterea asta, să nu blocheze intrarea, înțelegi?

Călătorie către lună și imediat după colț

Pui în rucsac câteva haine, o carte, aparatul foto și căștile audio. Banii sunt în buzunar, lângă telefon. Nu prea mulți, dar destui cât să mănânci și să adormi sub o pătură. Te urci în tren și aștepți fluierul de pornire. E drumul lung, dar și tu ai destulă viață de umplut.

Ajungi la destinație și cobori fără prea multă grabă. Cerul e senin, dar niște nori din vată de zahăr fac tabloul mai frumos. Ochii îți sunt încărcați de lumină. Oamenii merg grăbiți, rupți de realitatea din jurul lor, aruncați în propriile gânduri și frământări. Tu observi toate astea și parcă ai vrea să le întorci privirea în sus, către zahăr.

A început să fie verde totul în jur. Nu prea mult, căci trebuie să mai rămână vopsea și pentru la vară. Mergi cu pași îmblânziți, oferindu-ți timpul necesar să admiri fiecare geometrie a naturii. Copacii sunt neclintiți, în poziții zburdalnice, ca și cum lanțuri invizibile i-ar opri din pornirile rebele. Ai mâinile calde, prin părul tău zburător.
Ai ajuns departe pe jos. Nu mai e nimeni în jur, nici măcar un iepure rătăcit. Poate niște păsări plimbărețe. Urci un deal care pare un munte în miniatură. E destul de abrupt și are găuri de popândăi fricoși, care te pândesc din întuneric. Cu inima cât un purice.

Ai ajuns pe partea cealaltă a dealului și ai dat de un lac mut. Așa îți place ție să-ți imaginezi, să personifici totul în calea ta, să transformi natura în sentimente umane, deși frumusețea ei constă în depersonalizarea ei. Dar tu ești om și faci de dorești cu inima ta.

Au trecut deja câteva zile și nu te-ai oprit. Ai mers, urcat, coborât, văzut, auzit, mirosit, pipăit, imaginat. Ai trecut prin numeroase stări sufletești și toată această experiență ți-a nemărginit posibilitățile. Ai vrut la un momentat dat să pui fotografii pe instagram și facebook, să scrii despre sentimentele tale mărețe, dar te-ai oprit din avânt, căci trăirile tale sunt atât de intense încât, iscălirea lor în cuvinte, le-ar goli de intensitate și înălțare. În plus, ai înțeles că nimănui nu-i pasă ce spectacol are loc în spiritul și în carnea ta. Și nici n-ar trebui. Intimitatea e un loc bogat, exclusivist, în care n-ar trebui să intre nici măcar zeii.

Ești singură undeva prin lume, cărând după tine un rucsac mic și un suflet mare.

Pentru cine bat clopotele

Cadavru, hoit, leș, mortăciune. O serie de sinonime pentru aceeași putreziciune.

E un cadavru viu, fără viermi sau putoare de nesuportat. Cel mult, miroase vara a transpirație, dar de obicei emană un parfum scump. Pe stradă pare un om normal, nu iese în evidență decât cu mașina scumpă și costumul fin. În realitate, pe sub piele, pute a stricat, deși carnea îi este sănătoasă din punct de vedere medical. Orice infimă tăietură sau zgârietură aruncă în aer un mucegai toxic, aproape letal, deși de cele mai multe ori nu trebuie decât să deschidă gura.

Desele plimbări la stomatolog nu reușesc să-i curețe petele de fecale imprimate adânc în gingii și smalțul dinților. La primul zâmbet, ai zice că e un mare iubitor de cafea, dar când începe să vorbească, înțelegi prea bine care e problema și cum arată o latrină.

Când pășește, lasă în urmă o dâră de smoală fierbinte, abia scoasă din tenebrele pământului. În mână ține mereu un trident, cum își poartă bătrânii toiegele vechi și noduroase, despre care ai crede că i l-a împrumutat Neptun, dar noi știm că din altă parte îl are. Mirosul puternic de sulf îl dă de gol.

Tălpile fine, întreținute la saloane scumpe, calcă cu plăcere cadavrele celor care i se așează în cale, un covor roșu sângeriu, așezat pe treptele societății.

Din colțul gurii i se scurge o dâră roșie, iar pe partea inferioară a buzelor se pot observa petele sângerii rămase în urma degustării din pahare pline, umplute de la gâtul celor înjunghiați de ignat. Moroi, stahie, strigoi, totul în el e stricat, funest, lugubru.

Blestemul care-i curge prin vene infectează totul în jur, împingând epidemia de tragism până la hotarele țării. Dacă are un nume nenorocirea? Da, are, e politicianul nostru. Știi tu care. Știi tu câți.

Țara asta, ca o mare groapă comună.

Spovedanie și rose demidulce

În fiecare noapte scriu enorm, fără încetare, ca o turbată. Zeci de pagini albe în care îngrămădesc laolaltă cuvinte subțiate, stâlcite, sufocate de virgule și puncte, până în colțul de jos, acolo unde îți umezești degetul să întorci foaia și rămâne cerneala ca-ntr-o ceață de amurg.

Se întâmplă uneori să mi se arunce zorile-n păr, ca scuturate în primăvara zilei, iar eu, năucă și dementă, nu mai termin de scris. Enorm scriu, enorm!

Ca niște cizme murdare în zăpada proaspăt râșnită, toate gândurile mele lasă urme pe coala albă, de parcă s-ar fi terminat hârtia din lume, iar eu am ultima bucată. Un scris boțit, încurcat, o școală exemplară de hieroglife și simboluri nocturne. Vorba cântecului, Ioane, Ioane, toată lumea doarme, tot timpul, chiar și atunci când e trează, căci starea de veghe nu cară după ea neapărat și felinarul minții.

Nu mă mai satur de atâta scris, de atâta voluptate în tangoul peniței pe hârtie, o sete de vampir cu cerneală roșie în colțul gurii. Iar după ce termin de scris, după ce pun ultimul punct pe papir, adorm extenuată și fericită că am încheiat noaptea scriind enorm, în pat, sub pătură, pe întuneric, cu mâinile goale sub cap, cu ochii închiși, în gândurile și închipuirea mea. Dar eu scriu, noapte de noapte, enorm, enorm..