Să trăim puțin și bine, dar măcar mult și prost

În engleză se spune, bineînțeles, happy birthday, căci asta toată lumea știe. În franceză, joyeux anniversaire, în nemțească – alles Gute zum Geburtstag, iar restul le găsiți pe net, că mi se pare obositor să dau copy-paste la toate variantele de acolo.
Noi, în schimb, avem mult prea uzatul și terfelitul ”la mulți ani”. Aici, am vrut să înșir o poliloghie despre etimologia acestei urări, dar cum n-am găsit nimic pe google și nici n-am căutat cu precizie de arheolog, rămâne să mă documentez mai mult altădată și să revin cu lămuriri.
Iar acum, că am scăpat de enervanta îndatorire de începere a textului, vreau să-mi prezint curiozitățile legate de această urare a noastră, care pare un fel de nucă dată cu capul de pereți.

În primul rând, aniversările. Totul e minunat, ești tânăr și într-o zi, pe neașteptate, e ziua ta de naștere. Toată lumea se arată extaziată că urmează să-ți cumpere cadou și, bineînțeles, îți urează la mulți ani. Până aici totul este excelent, întrucât junețea ta și bucuria de-a-ți trăi viața transformă această urare într-un fel de asigurare de sănătate, care-ți va permite să atingi senectutea. Problema apare, spre exemplu, când ai 95 de ani, ești paralizat la pat, nu mai auzi, nu mai vezi, nu mai ai dinți, iar pielea ți-a căzut atât de mult încât o tragi peste tine, să te învelești la culcare. În cazul ăsta, să vină unii care să-ți dorească mulți ani de viață, poate scoate Jack Ripper-ul din tine.

În al doilea rând, să ne gândim la cinstea pe care trebuie s-o faci de ziua ta. Ai sau n-ai bani, nu contează. Prietenii tăi trebuie să găsească un motiv să se bucure de existența ta. Dacă le dai nota de plată, nu se vor mai bucura atât de mult. De aia sărbătoritul trebuie să găsească puterea în el și să deschidă portofelul. Dacă vrei ca lumea să te iubească, trebuie să faci anumite sacrificii. E ca o competiție sportivă: daca plătești tu, au câștigat ei. Dacă plătesc ei, ai câștigat tu. Însă, de cele mai multe ori, rezultatul este de egalitate, întrucât banii pe care ei îi dau pe cadouri sunt cam aceeași pe care tu îi dai pe băutură.

În al treilea rând, de câte ori aud urarea asta cu ”la mulți ani”, îmi vin în minte deținuții din penitenciare. Mă gândesc la cum își sărbătoresc ei aniversările și ce urări își fac între ei. Să-i dorești unui pușcăriaș mulți ani, nu știu cât de sănătos e. Probabil că ăsta-i și motivul pentru care îl mai găsesc pe câte unu’ sinucis cu un cuțit în cap.

Că tot veni vorba, nici sinucigașilor nu e bine să le urezi la mulți ani, că poate săracii își doresc multe ștreanguri sau multe șine de tren. În principiu, trebuie să-i urezi omului ce crezi tu că-și dorește, nu neapărat să trăiască o eternitate pe pământ. Încearcă să-i zici asta unui budist, că i se ia de tot zenul și te face ferfeniță.

Și pentru că trebuie să găsesc o frază de încheiere, vă spun că mie personal nu-mi place urarea asta a noastră. Nu știu, nu i se potrivește muritorului de rând. Fiecare om își dorește altceva, nu neapărat ani mulți. Să-l închizi într-o buclă temporală, prin incantarea acestui afurisit de ” la mulți ani”, mi se pare nedrept, nerealist, aproape totalitar. Urează-i păcătosului desfrâu, clipe aventuroase, bani și tot ceea ce poate degrada minunat existența omului pe pământ, dar nu-i ura ani mulți și atât, că e degeaba, și nici ție nu ți-ar plăcea să-ți dorească cineva ceea ce tu însuți urăști.

P.S. ”În fiecare an trecem prin ziua morții noastre.”

Când paznicii se cred Generali de divizie

Nicu este cetățean al acestei țări. Pe Nicu îl cheamă Nicu, după cum bine vă dați seama, și are în jur de 50 de ani. De fapt, în buletin scrie mai puțin, dar fața îl dă de gol, de la băutură. Nicu lucrează ca paznic, pe litoral, la o firmă de protecție și pază. Bine, în fișa postului scrie că lucrează, pentru că în realitate el stă la umbră, cu fundul pe bordură, căci soarele e nemilos, iar peste drum, în curtea restaurantului pe care el ar trebui să-l vegheze, există camere de luat vederi în caz de nevoie.

Nicu, atunci când nu doarme în fișa postului, privește la turiști, în special la turiste, și la baștanii cu mașini scumpe care au avut noroc în viață, nu ca el. El ar fi vrut să se îmbogățească și să ajungă cineva în viață, chiar a făcut ceva în acest sens, dar era cât pe-aci să-l prindă poliția. Din fericire, după o viață întreagă ca zilier și șofer pe camion, Nicu a ajuns totuși cineva: e paznic! E ca un fel de polițist, doar că nu e, dar aproape, depinde cum privești problema. Are o parcare de câțiva metri pătrați față de care se simte șef. Când și când, mai ridică câte un picior și stropește copacul sub care doarme, să-și marcheze teritoriul. Și pentru că e un fel de Dumnezeu pe parcarea lui, are și atitudinea necesară. S-a văzut asta foarte clar când o televiziune a venit să-i ia un interviu și să-l întrebe dacă a văzut cine i-a zgâriat mașina unui cetățean care a parcat într-un loc nemarcat, în apropiere de teritoriul lui. Nicu, băgat pe neașteptate în seamă, s-a burzuluit, a devenit brusc ”ethicus”, și s-a simțit dator să aplice legea nescrisă a meseriei lui de paznicar:
- Ăla care a parcat acolo a fost o panaramă de om! a declarat Nicu plin de sine însuși, ca un adevărat justițiar care știe ce e drept sau strâmb în viață. Cum poți să parchezi când se vede clar că e parcare? a continuat el cu emfază, arătând către o bucată de pământ, plină de buruieni și împrejmuită cu un lănțișor bun de pus la gât, prins cu un lăcățel, undeva în spatele unui țărus din fier ruginit, vizil la a zecea căutare.

Dar Nicu nu s-a lăsat. Trebuia ca lumea să vadă cât e el de important. Nesimțitul de șofer trebuia pedepsit pentru că raționamentul său de patru clase nu putea fi pus la îndoială.
- Domnule, n-ai văzut cine mi-a zgâriat mașina? Dar tu n-ai văzut că acolo e parcare? Nu, n-am văzut! E, nici eu n-am văzut cine ți-a zgâriat-o! a conchis Nicu, în culmea extazului, aproape de paroxism (traducere pentru prietenii săi – gata să ejaculeze), cu pieptul plin de el că a pedepsit astfel un ticălos de șofer care a parcat fix unde își parchează mașina prietenului lui, boss la un magazin de colaci și magneți de frigider.

Nicu a fost pe deplin mândru de el. A aplicat legea. Nu se știe care lege, dar măcar a aplicat-o. A făcut dreptate pentru prietenul lui, Gigel.
Mai jos, îl puteți vedea și pe Nicu, la biroul său de pe alee, în culmea notorietății sale, complet încântat că cineva îl ascultă vorbind (de la minutul 01.00):

”Fericire dublă – un zgârcit își numără banii în oglindă”

Sunt un om care trăiește modest, uneori cu prea puțin, în funcție de context și necesități, fără a avea deziluzii mari în această privință. Am bucurii simple, mai mult spirituale, care-și găsesc graiul în natură, artă, muzică, ființe ale pământului și ale văzduhului. Și prea puținul meu încerc pe cât posibil să-l transform în prea multul altora, căci zgârcenia nu-mi zace în oase și nici în vreo aortă a inimii.

Ăsta-i și motivul pentru care, atunci când ea a venit la mine să-mi ceară niște bani cu împrumut, n-am ezitat nicio clipă, ușurându-i sufletul de povara urgenței. Apoi, peste alte câteva zile, s-a arătat iarăși la poarta mea, întrebându-mă de sănătate, degustând o citronadă și lipindu-și privirea de biblioteca mea, un colț sacru al casei mele, care-mi transformă încăperea în templu al culturii și înțelepciunii.
Și după ce s-a plimbat printre pagini și volume, dizolvându-și chipul în tot felul de expresii, s-a întors către mine și mi-a zis că dorește neapărat să citească respectiva carte, întrucât a dat peste un pasaj care i-a trezit în mod surprinzător interesul.
Dar cum niciun credincios nu-și lasă Dumnezeul pe mâinile unui păcătos, m-am trezit întrebând-o:
- Auzi, nu vrei mai bine să te împrumut cu niște bani?

Un fel de live text despre meciul ”Hai, România”

Câteva chestiuni de mediu interes trebuie spuse înainte de începerea partidei Franța – România, pentru campionatul european, planeta Pământ, galaxia Calea Laptelui. Mai exact, e un fel de live-dead text, care va mai fi completat sau care nu va mai fi completat. Iarna nu-i ca vara.

Așadar:

1. Nea Puiu a anunțat că va introduce în teren 11 portari, ca să fie astfel sigur că nu vom lua mai mult de 2 goluri.

2. Tot nea Puiu a mai declarat că, dacă nici 11 portari nu-s de-ajuns pentru o înfrângere de succes, la al treilea cântat al cocoșului galic, se va lepăda de fotbal.

3. Auzind că foarte mulți români au făcut glume simpatice (dă-vă dracu!) explicându-le nevestelor și iubitelor ce este fotbalul, unii francezi s-au gândit să facă și ei glumițe simpatice explicându-le românilor cum se joacă fotbalul. Vorba aia: râdem, glumim, dar nu părăsim stadionul.

4. Animozitățile nu ocolesc acest campionat sportiv. Spre exemplu, ungurii din Ardeal au declarat că ei își doresc ca multe echipe să piardă, ca să fie siguri că doar una singură va câștiga. De asemenea, au mai declarat că ei preferă ca românii să piardă cât mai mult teren în fața tuturor adversarilor.

5. Auzind doi francezi cum vorbeau cu patos despre cum vor face o figură frumoasă în partida din această seară, un suporter român aflat la Paris le-a dat replia: ”Veți face o brânză!”

6. Deși Franța a sporit măsurile de securitate de teama unui nou atentat cu ocazia CEF, teroriștii au de data aceasta un plan bine pus la punct: nu vor face nimic. Consiliul teroriștilor a ajuns la concluzia că o tragedie mare este iminentă, întrucât foarte mulți iubitori de fotbal vor muri de râs după ce vor urmări partidele cu România.

7. Încercând să ridice moralul jucătorilor săi, nea Puiu a avut un moment de adâncă reflecție: ”Băbăieți, dacă vom câștiga această partidă, vom fi învingători! Nu uitați ce vă spune nenea!”. Băbăieții au rămas profund impresionați de înțelepciunea Puiului. Nea.

8. Păstrând aceeași notă filozofală, nea Puiu a simțit iarăși nevoia să-și ilumineze jucătorii: ”Băbăieți, ..”, iar apoi n-a știut ce-a vrut să zică și a dat din mâini în semn de credință în Bunul Dumnezeu.

9. Va continua. Sau nu.

Treaba aia cu Dumnezeu și Diavolul în postul Paștelui

În chestiunea dintre Dumnezeu și Diavol, totul se rezumă la economia de piață și la modul în care aceștia înțeleg să-și gestioneze afacerile și să obțină capital. În timp ce Dracu’ negociază cu tine și e dispus să-ți ofere un preț bun pentru sufletul tău, Dumnezeu nu numai că ți-l vrea gratis, dar mai trebuie și să-L lingușești cu rugăciuni și post pentru ca Acesta să ți-l primească așa cum este, cu multe păcate (se cunoaște faptul că orice suflet pleacă din fabrică cu erori, pentru ca produsul să poată ieși rapid din garanție). Așadar, în timp ce Diavolul vede valoare în stricăciunea ta – în sensul că e posibil să te vadă reciclabil sau ceva asemănător – Divinitatea te tratează ca și cum îi rămâi dator chiar și atunci când Îl plătești.

Dumnezeu e un idealist notoriu, platonist, care visează la oameni recunoscători că li se oferă onoarea să muncească flămânzi în multinaționala Lui cerească, fără a li se oferi vreo recompensă anume, comparativ cu Diavolul care oferă pâine și pești la colțul străzii și care a înțeles că fără investiție nu există profit.