Timpul care ne înghite pe toți și ne scoate pe dincolo

Un om cunoscut a murit și toată cetatea deplânge acum neființa sa. A început să fulguiască mărunt, iar oamenii s-au aciuat la câteva butoaie din gura cărora ies limbi timide de flăcări. Undeva, lângă o poartă ruginită, doi bărbați și o femeie, zgribuliți, discută aprins, să mențină focul viu.
- A fost cel mai fascinant om de presă care nu m-a interesat niciodată, îndrăznește femeia, slabă, cu chipul palid, ștergându-și o lacrimă rece din colțul ochiului.
- Da, un om extraordinar, pe care nu l-am ascultat niciodată, intervine un roșcovan din tânăra generație, care-și freacă mâinile înghețate. Mereu l-am stimat. Moșule, ai o țigară?

Moșul se încălzește la o sticlă cu rachiu.

- N-am, nepoate, ultima am tras-o azi dimineață, de necaz că neamul ăsta a pierdut un om care chiar spunea lucrurilor pe nume! Și lucrurile vorbeau cu el, de milă, căci oamenii nu-l prea băgau în seamă. Așa-i când ești deosebit și ai un vocabular încărcat, vorbești singur.

Liniște și flăcări pocnind scântei în noapte.

- Doamne, și când mă gândesc câtă deșteptăciune avea în capul ăla, cât de mult iubea să se exprime liber, să nu-i fie rușine de nimeni și nimic, să taie în carne vie, cum ar spune măcelarul de peste drum, suspină iar femeia.
- Mai bine nu te mai gândi, îi răspunde moșul. Mai bine să ne pară rău c-a mierlit-o, așa e frumos! O zi, maximum două, apoi ne putem întoarce la ale noastre, la boieri și la ghilotinele lor. Ați auzit că cică vor să ne schimbe călăii? Să-i aducă pe ăi mai răi, mai însetați de sânge, să ne decimeze, că prea ne-am înmulțit ca iepurii.
- Bine, să lăsăm asta pe mâine, interveni roșcovanul. Acum vreau să-l regret pe omul ăsta. Moșule, nu băga în foc tăblia aia de lemn, vreau să scrijelesc ceva pe ea și s-o înfig aici, să citească toată lumea.
- Ce vrei să scrii? întrebă nedumerit moșul.
- Că a trăit un mare om, deosebit, minunat, extraordinar, care a fost de toate la viața lui: a fost luat în râs, a fost singur, a fost ignorat, iar la urmă a fost uitat.

Când paznicii se cred Generali de divizie

Nicu este cetățean al acestei țări. Pe Nicu îl cheamă Nicu, după cum bine vă dați seama, și are în jur de 50 de ani. De fapt, în buletin scrie mai puțin, dar fața îl dă de gol, de la băutură. Nicu lucrează ca paznic, pe litoral, la o firmă de protecție și pază. Bine, în fișa postului scrie că lucrează, pentru că în realitate el stă la umbră, cu fundul pe bordură, căci soarele e nemilos, iar peste drum, în curtea restaurantului pe care el ar trebui să-l vegheze, există camere de luat vederi în caz de nevoie.

Nicu, atunci când nu doarme în fișa postului, privește la turiști, în special la turiste, și la baștanii cu mașini scumpe care au avut noroc în viață, nu ca el. El ar fi vrut să se îmbogățească și să ajungă cineva în viață, chiar a făcut ceva în acest sens, dar era cât pe-aci să-l prindă poliția. Din fericire, după o viață întreagă ca zilier și șofer pe camion, Nicu a ajuns totuși cineva: e paznic! E ca un fel de polițist, doar că nu e, dar aproape, depinde cum privești problema. Are o parcare de câțiva metri pătrați față de care se simte șef. Când și când, mai ridică câte un picior și stropește copacul sub care doarme, să-și marcheze teritoriul. Și pentru că e un fel de Dumnezeu pe parcarea lui, are și atitudinea necesară. S-a văzut asta foarte clar când o televiziune a venit să-i ia un interviu și să-l întrebe dacă a văzut cine i-a zgâriat mașina unui cetățean care a parcat într-un loc nemarcat, în apropiere de teritoriul lui. Nicu, băgat pe neașteptate în seamă, s-a burzuluit, a devenit brusc ”ethicus”, și s-a simțit dator să aplice legea nescrisă a meseriei lui de paznicar:
- Ăla care a parcat acolo a fost o panaramă de om! a declarat Nicu plin de sine însuși, ca un adevărat justițiar care știe ce e drept sau strâmb în viață. Cum poți să parchezi când se vede clar că e parcare? a continuat el cu emfază, arătând către o bucată de pământ, plină de buruieni și împrejmuită cu un lănțișor bun de pus la gât, prins cu un lăcățel, undeva în spatele unui țărus din fier ruginit, vizil la a zecea căutare.

Dar Nicu nu s-a lăsat. Trebuia ca lumea să vadă cât e el de important. Nesimțitul de șofer trebuia pedepsit pentru că raționamentul său de patru clase nu putea fi pus la îndoială.
- Domnule, n-ai văzut cine mi-a zgâriat mașina? Dar tu n-ai văzut că acolo e parcare? Nu, n-am văzut! E, nici eu n-am văzut cine ți-a zgâriat-o! a conchis Nicu, în culmea extazului, aproape de paroxism (traducere pentru prietenii săi – gata să ejaculeze), cu pieptul plin de el că a pedepsit astfel un ticălos de șofer care a parcat fix unde își parchează mașina prietenului lui, boss la un magazin de colaci și magneți de frigider.

Nicu a fost pe deplin mândru de el. A aplicat legea. Nu se știe care lege, dar măcar a aplicat-o. A făcut dreptate pentru prietenul lui, Gigel.
Mai jos, îl puteți vedea și pe Nicu, la biroul său de pe alee, în culmea notorietății sale, complet încântat că cineva îl ascultă vorbind (de la minutul 01.00):

”Fericire dublă – un zgârcit își numără banii în oglindă”

Sunt un om care trăiește modest, uneori cu prea puțin, în funcție de context și necesități, fără a avea deziluzii mari în această privință. Am bucurii simple, mai mult spirituale, care-și găsesc graiul în natură, artă, muzică, ființe ale pământului și ale văzduhului. Și prea puținul meu încerc pe cât posibil să-l transform în prea multul altora, căci zgârcenia nu-mi zace în oase și nici în vreo aortă a inimii.

Ăsta-i și motivul pentru care, atunci când ea a venit la mine să-mi ceară niște bani cu împrumut, n-am ezitat nicio clipă, ușurându-i sufletul de povara urgenței. Apoi, peste alte câteva zile, s-a arătat iarăși la poarta mea, întrebându-mă de sănătate, degustând o citronadă și lipindu-și privirea de biblioteca mea, un colț sacru al casei mele, care-mi transformă încăperea în templu al culturii și înțelepciunii.
Și după ce s-a plimbat printre pagini și volume, dizolvându-și chipul în tot felul de expresii, s-a întors către mine și mi-a zis că dorește neapărat să citească respectiva carte, întrucât a dat peste un pasaj care i-a trezit în mod surprinzător interesul.
Dar cum niciun credincios nu-și lasă Dumnezeul pe mâinile unui păcătos, m-am trezit întrebând-o:
- Auzi, nu vrei mai bine să te împrumut cu niște bani?

Povești de citit în avion

Avionul decolă către o destinație necunoscută. Își desfăcu aripile, ca un vultur tânăr și puternic, îmbrățișă văzduhul și dispăru în nori. Căpitanul aeronavei era un om dintr-o bucată, vesel și sigur pe el, un arlechin printre colegii săi, în fața cărora nu se putea opri niciodată din a se comporta ca un umorist veritabil, făcându-le acestora ziua mai bună sau mai proastă, în funcție de umorul nativ al fiecăruia. Dar căpitanului nu-i păsa niciodată de asta, lui îi plăcea doar să fie în centrul atenției.

Dar să ne întoarcem la avion, fiindcă, deși gonea lin pe coada cerului, fieroaica asta urma să le ofere, în clipele următoarele, momente de neuitat pasagerilor săi. Nu străbătuse nici măcar un sfert de drum, când căpitanul luă cuvântul în boxe și își anunță călătorii că vor intra într-o zonă de turbulențe și că păstrarea calmului e cea mai bună decizie.
Într-adevăr, la câteva minute după acest anunț, avionul începu să tremure din toate încheieturile, transformând spinările fricoșilor în ghețării de fiori. Totul ar fi fost minunat dacă pasărea de fier doar și-ar fi scuturat penele pentru ca apoi să revină la calmul dinaintea furtunii, însă aceasta se încăpățână să-și revină, ba mai mult dădea semne că nu mai poate fi controlată.
Panica se instală de-a dreptul în momentul în care căpitanul luă iar cuvântul, anunțându-și pasagerii că un motor s-a oprit și că pierd foarte mult combustibil, astfel încât este obligat să aterizeze de urgență. Apoi vocea lui gâtuită se opri brusc, iar avionul începu s-o ia la vale cu viteză, transformând cabina călătorilor într-un haos de țipete, urlete și alte asemenea sunete care au loc înaintea unei catastrofe anunțate. Până să se izbească de pământ, câțiva călători decedară deja din cauza infarctelor produse de panică. Despre ceilalți nu știu să vă zic, căci se aflau ca într-un mixer, și e imposibil de spus care mai era în viață și care nu.

Numai că, pe neașteptate, avionul se redresă din cădere, se liniști din zgâlțâire și deveni dintr-o dată lin și netulburat. Puteai să juri că totul nu fusese decât coșmarul unui fricos care ațipise nițel. Călătorii abia își reveniră în simțiri când se auzi iarăși glasul căpitanului:
- Ha ha ha ha! Azi e 1 aprilie, speriaților! Totul a fost o glumă! Ha ha ha! Zbor plăcut în continuare! încheie acesta și, până să deconecteze microfonul, se mai auzi un râset înfundat, semn că era nespus de încântat că făcuse o glumă pe cinste, pe care, la aterizare, o va povesti colegilor pe nerăsuflate, să se amuze și ei de năzbâtie.

Legenda spune că avionul se prăbuși totuși, iar la fața locului medicii legiști găsiră piloții într-o poziție ciudată, care nu părea cauzată de impactul cu solul. Pe înregistrările salvate din cutia neagră se auzi doar ”Hei, nu aveți ce căuta în cabina piloților! Ieșiți afară! Ce faci cu aia din mână? Nuuu d…..!!! și în punctul ăsta totul deveni confuz, un amestec de zgomote ciudate și hârâiuri, iar înregistrarea se opri.

Omu’ și averea lui

De când se știa – și se întâmplase ceva vreme de atunci – Vasilică avea în minte doar sfatul bunului său părinte, om chibzuit la minte și cu ani de experiență în spate.
- Fiule, zicea el, nu uita un singur lucru: călătorește, trăiește-ți junețea și veselia, căci în final doar cu amintirile rămâi!

Ghidat toată adolescența de aceste răvășitoare cuvinte, Vasilică, cu puțin timp înainte de-a împlini vârsta majoratului, luă calea pribegiei și a aventurilor, pentru a aduna cât mai multe amintiri, cu care, spre amurgul existenței sale, voia să încânte imaginația nepoților săi, strânși în jurul lui, lângă focul molcom din sobă.

Din câte se știe, eroul nostru a cutreierat lumea în lung și-n lat, trăind iubiri pătimașe și aventuri nemaiauzite, cățărându-se pe culmi sălbatice și înotând în ape învolburate, gustând clipe de extaz și agonie, sorbind până la ultima picătură cupa libertății, căci, vorba bunului său părinte, în final, doar cu amintirile rămâi!

După niște ani însă, când deja îl părăsise tinerețea și se afla în brațele singurătății, Vasilică primi o veste care, conform zvonurilor, îi îmbogăți semnificativ vocabularul cu invective și sudălmi la adresa zeilor și ale rudelor acestora de gradul I și II: era bolnav de Alzheimer.