Amintiri umblătoare – de la cap la inimă și înapoi

Ce copilărie..!

Intram seara în casă cu pantalonii sârmă, obrajii ca focul şi lihnită de foame. Cât era ziua de lungă și de lată, îi dădeam bice saniei până prindea nerv la picioare, iar apoi mă aruncam cu burta pe ea, înşfăcând-o de coarne şi aruncându-ne amândouă în valurile line ale zăpazii bătătorite şi îngheţate. Când ne plictiseam doar noi două, îi chemam și pe alții să ni se alăture, legându-ne săniile cu picioarele și transformându-le în trenulețe cu cel puțin zece vagoane. Și gara se afla în capătul înalt al satului, iar destinația în celălalt capăt. Niciun autovehicul nu ne trecea calea ferată și nicio mămică nu ne aștepta în gară să ne ia acasă.
Odată, am traversat balta înghețată, aflată la marginea satului, la care se ajungea traversând o râpă și o fabrică de cărămidă părăsită. Eram un grup de vreo 20 de copii cu dor de ducă și de aventură. Apa avea un strat gros de gheață, astfel că, după ce am ciocănit gheața cu picioarele să ne asigurăm de trăinicia ei, am apucat săniile de căpăstru și am patinat toată ziua pe ea, colindând-o de la un capăt la altul, până când întunericul ne-a gonit pe la casele noastre.
Între masa de prânz şi cea de seară, mâncam doar zăpadă, şi atunci de sete, căci niciun copil nu mai simţea ghesurile stomacului când derdeluşul se întindea, ca o limbă, pe toată spinarea dealului. Sania, cu tălpile lucind a argint viu, îmi tremura în mână în timp ce alergam amândouă spre casă, la adăpostul căreia iarna părea blândă.

Ce copilărie! Când iarna era sfântă, iar natura, cu toate capriciile ei, ne umplea inimile cu amintiri vii, pentru a ne putea hrăni din ele mai târziu, când urma să devenim adulți ocupați și cu griji iluzorii.

Zilele astea, la televizor e apocalipsa. Știriștii prezintă iarna ca pe o zgripțuroaică dementă care ne-a cotropit țara, acoperindu-ne cu o moarte albă și înghețată. Televiziunile, malefice și manipulante, ne învață copiii că iarna e anormală, barbară, ucigașă. Oamenii reacționează instinctiv, detestând ceea ce ar trebui iubit și respectat. Puțini își mai aduc aminte de zilele când intrau în casă flămânzi, cu obrajii ca focul și cu pantalonii sârmă. Românii zilelor noastre nu mai cumpără bătrâni pentru a se folosi de înțelepciunea lor; ei își fac rate la bănci pentru a se îndatora cu lucruri de care n-au nevoie.

Eu sunt în cele mai bune relații cu soarele, nu mă plâng niciodată de cuptorul lui. În schimb, cu frigul, devin agresivă. Dar chiar și așa, iarna e splendidă. Eleganța ei imaculată hrănește pământul care, cu puțină răbdare, ne va hrăni și el pe noi atunci când, prea ingnoranți pentru a înțelege, vom mușca din el în timp ce vom permite soarelui să ne ungă cu bronz.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Un răspuns
  1. Dan says:

    Cam așa îmi amintesc și eu iarna, chiar în București. Acum cu greu mai găsești un loc în care să faci tren de sanii, în care să îți lași liniștit copilul zi-lumină.

    Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.