A fi sau a nu fi inutil

Mă uit la un serial care se numește Suits. Pentru cine nu l-a văzut, este vorba despre niște avocați din New York pentru care meseria e mai importantă decât relațiile sentimentale. Bine, de fapt nu vreau să pun problema așa, hai să zicem că își iubesc meseria foarte mult și muncesc pe rupte pentru a obține succesele râvnite. E un serial cu un scenariu bun, la patru ace, în care personajelor li s-au oferit personalități puternice, bătăioase, așa cum probabil și sunt cei din lumea reală a avocaților newyorkezi. Anul acesta rulează deja al șaptele sezon și sper să nu se termine nici la al zecelea. Îmi place mult. Dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre ceea ce eu consider că ar fi revelator în acest film, ceea ce el mi-a transmis mie, și probabil că nu sunt singura. Vorbesc aici de Muncă. Efort. Luptă. Sacrificiu. Roade culese.

Îmi dau seama cum sună toate aceste cuvinte scrise cu majusculă. Recitesc și parcă sunt băgată cu nasul într-o carte în care scârțâie strident un clișeu motivațional, menit să împingă turma înapoi în țarc. Detest asta. Ar trebui să reformulez.
Rămân la un singur cuvânt: muncă. E puternic și revelator. Personal, am decoperit în muncă scopul existenței. Rostul ei. Iluzia perfectă. Fără finalitate, e drept, dar ea în sine e o comoară ce nu trebuie îngropată, ci, așa cum spune și proverbul, ar trebui turnată în brățări aurii și purtate cu demnitate.

Demnitate. Alt cuvânt greu. Râvnit de toți, primit doar de câțiva norocoși. Orice muncă cinstită e demnă, dar asta doar în teorie. În practică, în societatea ipocrită, dacă nu prestezi ceea ce ți-ar aduce aplauzele majorității, ești demn de dispreț și batjocoră. Cunoaștem nenumărate cazuri. Sunt meserii cinstite care aduc rușinea pe obrazul celor ce o practică, și sunt alte meserii ce aduc fală și invidie în inimile celor care nu înțeleg că nu există nimic mai înălțător decât palmele bătătorite și sudoarea pe frunte. Trupul muncit e un trup sfânt.

Muncă. Indiferent ce formă ia, munca e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unui om. Bine, nu indiferent ce formă ia, pentru că sunt și munci făcute din obligație sau sclavie, groaznice, nedrepte, extenunate până la limita supraviețuirii – și aici istoria are exemple cu nemiluita – munci menite să dezumanizeze, nu să înalțe.

Munca e sacră. Aduce cele mai mari împliniri și satisfacții. În timp ce oamenii te dezamăgesc, munca face din tine omul care sfințește locul. Pornind de la munca fizică, cu brațele, a câmpului, a gospodăriei, și terminând cu cele mai intelectuale activități, munca nu dezamăgește niciodată, iar ăsta e cel mai mare câștig dintre toate. Sentimentul că ceea ce faci are un sens. Iar dacă nu simți că ceea ce faci are un sens, atunci nu faci ceea ce trebuie. Dar chiar și așa, efortul tău e plin de noblețe. Dar până să faci ceea ce trebuie, trebuie să faci. Cum să știi că te afli pe drumul cel bun dacă nu pornești la drum?

P.S. Acesta nu este un manifest comunist și nici niște cuvinte urcate pe o poartă de infern nazist. Sunt revelațiile unui om care nu suportă lenea.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.