Posted by reveica on February 13, 2012 in
Basme de doi lei infometati Era aproape ora amiezii când noul preot al satului bătea zgomotos cu încheietura mâinii în poarta bătrânului. Acesta din urmă, uşor nedumerit, îi deschise în grabă. Preotul îi dădu bineţe, îl asigură că nu e nevoie să facă ochii cât cepele şi-l rugă să-l ajute la o înmormântare care urma să aibă loc peste o oră. Bătrânul fu de accord fără să-l întrebe ce avea de făcut, deşi nu înţelegea cu ce anume-i putea fi de folos unui om al Domnului atâta timp cât el deja îşi pregătise haine subţiri pentru vremea călduroasă care-l aştepta în iad. Preotul îi mulţumi, îi preciză locaţia şi plecă în grabă rugându-l să nu întârzie.
La ora stabilită, bătrânul aprindea o lumânare la capul defunctului. Acesta, cam vânăt la faţă, îi agita starea bătrânului. Problema morţii îi vizita gândurile de ceva vreme, neliniştindu-l peste măsura. Iar acum se afla în faţa unui leş care părea că-i rânjeşte drăcos, iar preotul se încăpăţâna să apară.
Şi s-a încăpăţânat vreo juma’ de oră, timp în care bătrânul a stat în picioare nemişcat, sub privirile curioase ale babelor care nu înţelegeau ce caută el acolo.
Când preotul păşi pragul casei, se iscă brusc o ploaie de cruci făcute de neamurile prezente la tristul eveniment. Venise singur, fără dascăl. Bătrânul nu se sinchisise cu crucile, era prea preocupat să bată insesizabil, dar nervos, din picior.
Preotul scoase o carte groasă, întinzându-i-o bătrânului:
- Vezi acolo la pagina 65. În cam 2 minute poţi începe, după ce dau eu tonul!
- Pot începe să .. ce? replică nedumerit bătrânul.
- Poţi începe să cânţi, să mă ajuţi cu slujba asta de înmormântare. Sau ai uitat deja ce trebuie să faci de când ai ieşit la pensie? răspunse preotul.
- Păi părinte, continuă mirat bătrânul, dar eu n-am făcut niciodată treaba asta!
- Păi n-ai fost dascăl de meserie? Mie aşa mi s-a spus! reacţionă preotul cu ochii mari cât pepenii!
- Am fost dascăl, părinte, da. Am fost dascăl la clasele I-IV.
Tags: carte, cruci, dascal, Dumnezeu, inmormantare, lumanare, mort, preot, scoala
Posted by reveica on February 12, 2012 in
Diogene high,
Uscate În exclusivitate pe reveicapunctro, vă anunţ că astăzi s-a născut un mare artist.
Nu ştiu să vă spun în ce ţară a venit pe lume, dacă are cuc sau păsărică, ce meserie au colegii de liceu ai părinţilor sau prin ce talent se va face cunoscut. Ştiu doar că azi, undeva în lume, s-a născut un mare om, mare caracter.
Dar până când va fi remarcat de cineva important, încă de la o vârstă fragedă, şi i se va oferi un contract care-i va aduce succes, faimă, droguri, uitare şi o moarte şocantă în urma căreia toată lumea va realiza cât de mare artist a fost respectivul/a, eu zic să aruncăm o privire asupra moştenirii artistice pe care acesta/aceasta o va lăsa nepoţilor şi fiilor noştri.
Genial, nu?
Tags: artist, droguri, faima, geniu, moarte, nastere, vedeta, Whitney Houston
Posted by reveica on February 10, 2012 in
Gumă de mestecat pentru ochi 
Tags: Bula, catei, pisici, Platon, poxipol
Posted by reveica on February 9, 2012 in
Basme de doi lei infometati Sau partea a doua. Sau cum doriţi, cum vă vine mai uşor să citiţi.
Aşadar, prinţul rămas în poveste nu-şi mai încăpea în cioric de bucurie că avea calea liberă să-i bage mezinei, ca orice tânăr flăcău, inelul pe deget.
Ce nu ştia ăsta mic era faptul că fata împăratului cunoscuse între timp un bad boy, unu’ zis şi Zmeul, care conducea cel mai tare cabrio din tot ţinutul şi anume o caleaşcă cu 12 cai putere. Conform bârfelor, s-au cunoscut la cel mai fiţos bal de la curte, au făcut schimb de numere de poartă şi Zmeul chiar începuse s-o invite când şi când pe la căpiţele din împrejurimile palatului.
Mezinul află cam târziu de toată treaba asta, când deja inima-i emana aromele iubirii.
Vestea-i căzu ca ciocanul peste degetele băgate-n izmene. Dezamăgit peste măsură, se gândi să-şi înece acrul în alcool, mai ales că, la ora când aflase cumplita veste, mai toate hanurile erau deschise (care cu cheia, care cu ranga).
Trei zile şi trei nopţi chefui în suparare mezinul. Lăutarii, făcându-li-se milă de bietul prinţ cherchelit care se chinuia să le bage arginţi în buzunare, nu s-au putut abţine să nu-i cânte la masă, mai ales că acesta se lupta cu un buzunar din care încerca să scoată un alt săculeţ cu bani.
După aceste zile de chin în muzică şi beţie, mezinul luă curajoasa hotărâre să meargă la prinţesă şi să-i mărturisească profundele lui sentimente, nutrind speranţa că poate aceasta va accepta să-i devină soaţă. Iar de acolo până la “o nuntă ca-n poveşti” nu mai era decât un pas, şi apoi încă unul în patul matrimonial (deşi lua în calcul să sară direct), pentru că, din păcate pentru eroul nostru, în poveşti nu există curve.
Prin urmare, mânat de cele mai virile intenţii şi încă scăldat în aburii vinului, prinţul urcă beat la hăţurile trăsurii şi urni către castelul împăratului Galben.
Şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse, şi merse până când n-a mai rezistat şi a zbierat către autor: “Hai, frate, mai merg mult? Că plictisim cititorii, ce dracu’?!”
Dar n-apucă prinţul să-şi răsufle indignarea, că numai ce sări brusc în faţa lui, din tufişurile de pe margine, un …
continuarea în episodul următor.. 
Tags: a fost odata ca-n povesti, alcool, basme, cabrio, cai putere, ciocan, han, lautari, matrimonial, print, zmeu
Posted by reveica on February 8, 2012 in
Basme de doi lei infometati A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumosă fată.
Hm, nu, că asta-i altă poveste.
Să reluăm. Au trăti odată doi împăraţi care stăpâneau ţinuturi întregi de pământ, deci se ocupau cu imobiliarele. Şi aceşti împăraţi erau iubiţi de supuşii lor, ovaţionaţi cu degetul din mijloc şi preamăriţi cu vorbe dezmierdătoare, printre dinţi, şi cu pumnii încleştaţi în admiraţie. Aveau şi de ce. Suveranii lor erau plini de generozitate şi afecţiune faţă de popor. Aceştia întotdeauna le ofereau supuşilor lor dreptul, ocazia şi plăcerea să-şi plătească taxele, să le aducă daruri sau să le ridice statui. Iar dacă aceştia refuzau, cu supunere, din oricare motive, împăraţii, în imensa lor mărinimie, insistau cu mult drag, bice şi fier încins, pentru ca oamenii să nu se jeneze şi să aibă curajul să contribuie la vistieria cetăţii. În plus, împăraţii încercau cu multă înverşunare să-şi înveţe cele două popoare să nu mai fie negativiste, să nu le mai audă spunând fraze de genul “NU avem cu ce plăti dările!” sau “NU avem cu ce ne hrăni copiii!”, ci să aibă o atitudine pozitivă asupra vieţii, să fie optimiste şi încrezătoare, să spună din inimă “DA, vom muri de/şi în sărăcie pentru dragul nostru împărat”.
Şi pentru că cei doi suverani trebuiau să poarte câte un nume, un singur nume de coroană, li s-au zis Albastru Împărat şi Galben Împărat.
Şi împăratul Galben, fiind un bărbat potent în tinereţea lui, a trimis pe lume trei fete cucuiete: fata cea mare (care, de slută ce era, a rămas nef..ericită, motiv pentru care, într-un moment de slăbiciune anorexică, s-a aruncat în faţa dragonului), fata mijlocie (care, prin prisma felului ei aventurier, a fugit de acasă cu lupul Scufiţei Roşii) şi, evident, mezina (tânără fiinţă gingaşă, frumoasă, cu implanturi de lână toarsă în sutien şi cea mai iubită de toţi, pe rând).
Împăratul Albastru n-a fost nici el mai prejos, trei băieţi a scos în lume: ăl’ mare şi cu cel mijlociu, când au aflat că cele două fete s-au cărat dracu’ din poveste, au luat decizia să-şi rezilieze contractul cu autorul poveştii (adica eu), pentru că şi ei mergeau pe principiul “time iz galbeni & arginţi”.
În concluzie, au rămas cei doi mezini să ducă mai departe povestea. Au urcat-o pe gheb şi au luat-o în direcţia “partea a doua”.
va urma..
Tags: a fost odata ca-n povesti, anorexie, arginti, dragon, Fat-Frumos, galbeni, imobiliare, imparat, lup, povesti, printesa, Scufita Rosie, taxe, vistierie
